Conectându-mă la viaţă

Mă întinsesem, încă leneşă, sub un cer dezmoştenit de nori şi ploi, pândindu-le zâmbitor sărutarea. Şi îmi plimbam atingerile gândurilor peste genunchii unei aşteptări ce nu-nceta să mi se-ntâmple. Ştiam că o să-mi vii, căci mirosea a regăsire… Hai! Nu te opri, nu te uita-napoi şi scoate-ţi zilele odată din urma ce mi-ai fost! Să-ţi fiu, dă-mi rost, Timp peste Noi, margine-n Doi! Vino-mi în suflet, în priviri, deschide-mi uşi şi rupe-mă ca pe o rană ce-ai s-o vindeci, din copcile fulgilor duşi!Cu-n vânt de-absint, dezgheaţă-mi sărutarea, de tâmplele-ţi căprui să mi-o alint! Mă faci să cred că nu vezi cum de aşteptarea-ţi mult prea lungă eu încet mă… frâng. Şi mi te-aş cere numai mie, dar ştiu că nu se poate, şi-atunci m-aş mulţumi cu untdelemnul cerului, cu cântul ciocârliei peste crâng. Dar vino!
Am strâns atât de mult scrisori de la viaţă, încât mi-e teamă că n-o să apuc niciodată să le citesc pe cele mai importante. Şi i-am trimis atât de multe plicuri pline de gol… Uneori, când bătăile inimii încep să-mi miroasă a lut, îmi pare că eternitatea şi-a făcut cuib în propria-mi aşteptare. Zâmbesc. Îmi spun că e bine. Voi avea destul timp să-mi citesc povestea şi-atât.
Gândim prea mult şi simţim prea puţin cum ne îndepărtăm, vinovaţi, apropierea. E drept, din când în când, ca-ntr-un vis, mai întindem, din reflex tremurând, câte o mână. Dar parcă ne e teamă să mai strângem in braţe…
În fiecare zi, suntem ocupaţi să murim. Probabil e-n firea noastră. Şi, de obicei, cu cât ne preocupăm mai intens de iluzia vieţii, cu atâta parcă ne grăbim mai tare povestea de vis.
Învăţăm să uităm să ne aducem aminte de noi şi sfârşim prin a ne uita. Şi devenim prea ocupaţi, ne adâncim existenţa în superficial şi inutil. Am uitat că în viaţă pentru a şti nu trebuie mereu să cercetezi, ci să simţi. Am uitat să visăm, să alegem. Am uitat că uneori trebuie să alegem şi căile nebătătorite, pentru că de cele mai multe ori, ele sunt cele care duc la destinaţie. Nu mai putem privi în noi, am pierdut orice capacitate de cunoaştere totală a unei lumi ale cărei mecanisme sunt parte din noi şi nu mai reuşim să vedem, pentru că pierdem orice contact cu noi. Uităm să privim cu ochii de lut crescuţi invers şi nu mai reuşim să zburăm. Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă şi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.
Aş vrea să ştii, şi nu ştiu de ce, că toate bucuriile şi durerile mele au înflorit numai în umbra ta, că ochii mei au căutat sfioşi şi dornici spre tine,că atunci când erai mai mult decât lumea intreagă pentru mine, eu am fost pentru tine,unul din obiectele fără viaţă ,ce te înconjoară. Aş vrea să scriu mereu mai frumos, întotdeauna mai bine, aş vrea să spun de fiecare dată ceva mai aproape de sensul poveştii cu tine, de ceea ce simt sau gândesc.Şi ştiu doar că lucrurile astea se spun din priviri, nu din vorbe. Eu vin către tine, tu vii către mine, şi amândoi mergem spre Noi…
Da, sunt naivă, mi-am propus să-i cer Timpului să-mi dea timp înapoi, dar cu tine…Mi-am ridicat privirea spre cerul ce-mi umpluse odaia. Nu ştiu dacă există rai. Dar cred în îngeri…Am să te-mbrac în vară şi în mine şi am să te iubesc în ritm de început de iunie, un început ce nu va avea niciodată sfârşit.
Sunt jumătate de-adevăr şi jumătate de-ndoială. Sunt jumătate de-ntrebare şi jumătate de răspuns. Sunt jumătate de-nţeles şi de neînţeles. Dar sunt, pe de-a întregul, o mult prea lungă aşteptare a celeilalte jumătăţi de… mine.Mi-e dor de-un răsărit, pe care, din locu-n care m-aţi mutat, nu mai mi-e dat să-l văd cu ochii mei. Apun câte puţin în fiecare zi, apun închis în mine şi nu-mi mai amintesc de când mi-am încuiat în venele de lut, întreagă, strălucirea.
Cred că mi-e dor de ceva ce nu am trăit încă: mi-e dor de ziua de mâine răsărită din suflet, nu de sus, de pe cer şi nu din pământ, din nu ştiu ce capăt de deal mut şi absurd.Mi-e dor de sensul acelui A FI nu din litere, ci din două silabe vii şi îndrăgostite, ce nu mai încap într-un singur cuvânt.Mi-e dor să am timp. Şi mi-e dor să ştiu ce să fac, în clipele alea, cu el.Mi-e dor să nu mai împărţim Viaţa în vremuri de dor şi-n timpuri ce dor. Mi-e dor să ne fim.Mi-aduc aminte de vremurile când treceam prin viaţa cu braţele deschise. Azi însă, parcă ne e teamă să ne mai strângem în braţe altfel decât vinovat. Şi precauţia asta de-a nu deveni vulnerabili ne-a făcut să trecem prin Timp aşa, sterpi, cu braţele-n sân.Eu cred că braţele sunt buzele necuvântului, ce-ncep a vorbi tocmai când crezi, pentru o clipă, naiv, că nu mai e nimic de spus.Privindu-le, îmi pare că cea mai frumoasă acrobaţie a braţelor e Iubirea, iar cea mai profundă reflexie le e rugăciunea.

 

De Dobrea Daniela Margareta

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: -1 (from 1 vote)
Conectându-mă la viaţă, 9.0 out of 10 based on 1 rating