În final

În final, moartea era tăcută.
Oamenii ţipau. O contestau. Se rugau şi plângeau. Dar, mai presus de toate, o meritau.
Cerul ţipa şi el nervos. Picăturile curgeau necontrolate. Vântul le purta nervos deasupra oraşului poluat de atâta ură.
– Mami, de ce plânge cerul? Întrebă fetiţa cu glas scăzut. Ar fi vrut să plângă şi ea
odată cu cerul, dar nu putea. Cea care i-a dat viaţă nu mai putea să aiba putere. Astfel trebuia să fie destul de puternică pentru amăndouă.
– Pentru că este trist, dragă Dia, îi răspunse aceasta cu lacrimi în ochi.
– Este trist pentru tata? Spuse ea, abia îndrăznind să pronunţe cuvântul “tata” după
atâta timp. Durea enorm.
Nici un răspuns. Doar cântecele de moarte ale naturi se auzeau, alături de ţipetele cerului. Mama o luă pe copila de mână şi fugi prin ruinele fostei capitale. Trecea prin craterele de ploaie, murdărindu-se enorm, dar nu mai conta. Ştia că era totul fără rost. Nu mai conta, nu mai conta. Nu se mai putea face nimic pentru ea. Dar pentru copila ei mică, da. Trebuia să încerce. Trebuia.
– Când se întoarce tata? Întrebă din nou fetiţa. Inima acestei mame se rupea uşor
uşor. A încetinit pasul, şi, în cele din urmă, s-a oprit de tot. Îi făcu semn fetiţei să se adăpostească sub ruinele unui bloc cunoscut. Odată era atât de falnic şi măreţ, dar acum nu mai rămăsese nimic din acea stralucire. Măterialele şubrede abia protejau cele doua făpturi fragile.
– Dia, draga mea, începu mama cu o voce blânda şi totuşi tremurândă.
Copila începea să înţeleagă uşor că mama ei plângea. Dar, mai presus de asta,
întelegea şi de ce plângea .
– Dia, spuse din nou, cu o voce scăzută.
Se coborî la nivelul copilei şi o privi în ochii atât de adânci. Boala o termină uşor şi încet, dar nu o deranja. Nu era contagioasă: copila era în siguranţă, deci nu îi păsa. Plângând şi ea, copila spuse:
– Mă păraseşti şi tu, nu-i aşa?
Sufletul copilei se rupea la rândul său în mii de bucăţi cu fiecare clipă ce trecea.
Lacrimile curgeau necontrolate.
– Ştii prea bine că nu vreau asta, dragă Diana. Dar nu pot să mai stau aici, tata mă
cheamă spre un loc mai bun.
Chipul copilei se lumină când auzi ultimele cuvinte. Un loc mai bun, asta-şi dorea de când a început razboiul. Un loc mai bun. Dar realiza ce voia să spună cu adevărat mult prea devreme. Ar fi vrut ca minciuna să continue puţin mai mult. Era un gust dulce acrişor, şi totuşi, ar fi fost dependentă de el dacă l-ar fi avut.
– De ce nu pot să vin şi eu, mama? Într-un loc mai bun. Cu voi doi.
Mama ezită. Părul, ce odată era de culoarea abanosului, îi întunecă privirea. Fetiţa îi
dădu la o parte părul şi o privi în ochi.
– Fiecare om are rostul său, Dia. Al tău este să faci din acest Iad un Paradis, şopti
ea, gesticulând către ruinele fostului oraş. Oamenii influenţi s-au salvat, dar cei de rând s-au prins în acest razboi al inimilor sfâşiate. Aceştia îndură acest Final singuri, în tăcere. Cu glas mult mai scăzut, adaugă: Te iubesc, Diana. Şi eu şi tatal tau, enorm de mult.
Cu ultimele puteri işi dezlegă lanţul de la gât şi-l potrivi copilei, sărutând-o.
– Şi eu va iubesc. Îngerii să aiba grijă de voi.
Femeia închise ochii şi-i strânse măna fetiţei. În momentul în care inima i se opri căzu
pe asfaltul rece şi plin de praf.
În pustietate se auzi un strigăt de disperare.
Dar era prea tarziu pentru mamă. Mult prea târziu şi pentru omenire.

Orele treceau încet. Fata era singură de mult prea mult timp. I-au fost răpite toate persoanele dragi. Doar ploaia era alaturi de ea. Işi dori să evadeze dîn acest Infern. Părul odată stralucitor şi auriu era murdar şi plin de praf, atârnându-i greu pe umeri. Soarele îi arsese de prea multe ori pielea, iar bolile îndurate o făceau mult mai slabă. Nu mai era aceea copilă de odinioară, plină de viaţă şi fără griji.
Oamenîi au greşit prea mult şi acum plătesc consecinţele. Lumea-i tristă acum. Pănă şi cerul e trist. Dacă ar fi fost un pic mai grijuli, un pic mai atenţi. Un pic mai înţelegatori şi mai buni. Dacă…. Dar nu sunt. Oamenii au ales să fie nepăsători, să treacă mai departe fără măcăr să se uite. Mesajul lumii nu a fost înţeles.
De atâtea ori oamenii au văzut că temperaturile o iau razna şi că ploile sunt atât de abundente. Cutremurele tot mai dese. Naţiunile, certându-se una cu alta tot mai tare. Şi mai mult. Şi mai agresiv. Dar nimeni n-a intervenit. Pe cât progresau ştiinţa şi medicina pe atât oamenii o duceau mai rău. Nu au ştiut cum să-şi cănalizeze energiile şi forţa de muncă. Lucruri banale fac rău planetei, fără să ne dam seamă. Lucruri banale ce strivesc răbdarea speranţei. Şi cine e de vina ? Toata lumea! Gândi fata.
Îşi continuă încet drumul spre infinitul crud. Oraşul era pustiu, iar cei ascunşi foarte bine nu aveau de gând să iasă s-o ajute. De parcă le-ar pasă lor! Şi în prag de Final oamenilor nu le pasă. Oamenii sunt prea răi şi aşa o să fie în continuare. Mesajul nu le-a atins sufletele pline de gheaţă încrustată cu ură.
Un chicot de copil îi întrerupse gândurile.
Dar era imposibil! În acest pustiu nimeni nu mai exista decât tristeţea în persoană. Era imposibil, oamenii au dispărut uşor uşor, fără să ne dam seama…
Şi, pe lângă toate aceste lucruri, un chicot! Ceva vesel, ceva ce obişnuia să facă şi ea în urmă cu puţin timp. Ceva ce este specific copilăriei şi totodată ceva pur şi căre exprimă fericirea. Era imposibil.
Porni din nou prin străzile murdare şi pline de ruine în căutarea morţii. Şi-ar fi dorit să moară şi ea, întrucât nu mai exista nicio speranţă pe această lume.
Încă un chicot, de data asta ceva mai tare.
Speranţa reveni într-o secundă, de parcă nu ar fi murit odată cu mama ei. Dorinţa deveni din ce în ce mai mare şi învoluntar grăbi pasul. Însă oricât de rapid ar fi mers, chicotul nu se mai auzea. Greşise oare direcţia? Nu dorea Dumnezeu să găsească pe cineva în acest Final?
Paşi îi deveneau tot mai grei, ploaia o răpunea şi pe ea încet încet. Singurătatea o înnebunea şi o îmbolnăvea şi mai tare. Dacă oamenii ar fi înţeles mesajul, poate toate acestea nu s-ar fi întâmplat! Dar în acel timp se gândi… care era mesajul pe care încercă mama ei să-i transmită? Căzu în genunchi, dorîndu-şi să moară.
Alt chicot. Altă speranţă pentru o lume aproape pierdută.
Îşi ridică privirea rapid şi cercetă locul. Mult mai în faţa ei văzu o siluetă vagă ce părea să danseze. Îşi închipui că este o arătare, o fantasmă provocăta de starea ei şi continua să plângă. Dar chicotul acela nu o lăsa în pace. Era acolo, era real.
Se hotarî să încerce. Chiar dacă avea să eşueze, nu era nimeni să o apostrofeze. Mersul îi era greoi şi apăsăt, dar cu cât se apropia mai mult, cu atât silueta devenea mai clară. Un baieţel. Un om! Chiar mai era cineva în această pustietate. Însă nu prezenţa, sau mai bine zis existenţa fiinţei o şocă, ci ceea ce făcea: dansa şi râdea. Nu îi venea să creada. Grăbi pasul, crezând că este totuşi o iluzie.
Când ajunse în dreptul său băieţelul se opri o clipă, lucru ce îi adeveri temerile, şi îi zâmbi. Işi reluă jocul câteva secunde mai apoi, lăsând-o pe fată uimită.
Îi dădu o palmă.
– Au! Strigă acesta, frecându-şi obrazul unde tocmai primise o palmă. De ce ai facut
asta?
Hainele sale erau la fel de murdare şi părea şi el singur.
– De ce râzi? Ţipă fetiţa. Tu nu ţi-ai pierdut părinţii, tu nu eşti singur?
Băiatul clipi, nedumerit.
– Ba da, şi ce e cu asta?
– Cum ce e cu asta? Izbucni ea. Este Finalul lumii!
– Aşa este.
Fata era stupefiată. Singurul om pe care îl întâlnea, un băieţel de aceeaşi vârstă, ce trăia în acelaşi mediu, cu o asemenea gândire?
– Şi cum, de ce nu eşti trist? Mie tocmai mi-a murit mama, spuse cu amărăciune.
Glasul îi tremură când pronunţă cuvântul “mama”
Băieţelul o luă în braţe.
– Ştiu cum te şimti, dar zâmbeşte!
– Cum să zâmbesc? Totul se va sfârşi, murmură.
– Tocmai acesta este un motiv de bucurie.
Fetiţa părea atrasă de acest subiect. Nu întelegea care este motivul de bucurie.
Băieţelul îi vazu nedumerirea şi continuă uşor.
– Vezi tu, oamenii n-au înţeles mesajul. Au continuat să îşi dorească din ce în ce mai
mult, să distrugă, să urască, să vâneze comori proprii. Au devenit nepăsători şi din ce în ce mai urâţi. Lumea a devenit un loc atât de trist, ai dreptate. Dar eu sunt fericit pentru că totul se va sfârşi, spuse dintr-o răsuflare, privirea fiindu-i matură. Toată această agonie şi tristeţe se va sfarşi imediat. Şi sunt fericit. Lumea o merită. Noi, copiii, cum am fi putut să-i ajutam? Nu ne asculta, şi nici pe adolescenţi. Lumea se duce de râpă încet, fără să observăm. În multe beneficii au fost ascunse idei răutacioase şi malefice, dacă acum ceva ţi se pare folositor, la o idee mai atentă descoperi cât rău face…
Îmi pare rău pentru această lume. Chiar îmi pare. Dar nu cred că se mai poate face nimic pentru ea.

De Ariton Teodora Ştefania

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 6.3/10 (3 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)
În final, 6.3 out of 10 based on 3 ratings