Efemerul

“Un artist nu cere pasiunii logică,
El lipeşte pe suflete litere efemere”

E seară. Mă plimb pe străzile albe de atâta fum, sub bolta îndoită a curcubeului croşetat în oglinda de lună neîndemânatică şi palidă. Urechea mea desenează melodii recitate de versurile vopsite pe pereţii mov în care zace printre stele fiecare cărămidă. Picuri diluaţi în sentimente ofilite îmi străpung epiderma şi ajung în cel mai întunecos loc, în razele soarelui. Mii de fluturi cenuşii se desprind din părul meu făcut din vise, iar străzi din lut îşi pierd culoarea. Această interfaţă bolnavă plină de atâta cerneală uscată se prelinge şi arde substanţa cenuşie a creierului meu. Cad în nostalgie purtată de vise spulberate, transparente şi opace, refractate de meteoriţi pătraţi şi netezi. Creez o galaxie pentru a vedea echilibrul uman şi nicidecum cel planetar format din două cuvinte comprimate în mimică şi dungi. Sunt totuşi printre lumi, lumi ce sunt paralele cu un punct comun, şi anume autodistrugerea pusă pe hârtie. Creionul se plimbă printre pelicule de sânge ce stagnează sub o foaie palidă învelită în linii subterane. Ochii scriitorului îşi pierd culoarea, iar creionul dirijează portative noi. E singur, sub conştiinţa bătută de vânturi din cărbune şi condiţii efemere ale unei construcţii ce dăinuie dintotdeauna pe drumuri acide.
Sub structura din tablă, caut o farâmă de zâmbet sau lacrimă şi văd pe ecranul convex al conştiinţei că singurul care oscilează sunt eu şi eu.
Acel eu bolnav, pătat în verdele şters, prins între 3 pereţi, 3 ziduri făcute din şuruburi şi piatră. Îmi înnec imaginaţia mea contaminată şi injectată cu venin în ecoul claustrofobiei care mă alintă şi îmi dă putere. Încep să nu-mi mai simt picioare, mâinile, inclusiv degetele, să-mi văd corpul strivit de presiune şi curenţi marini pe ritmuri de miocard oboist şi pulsuri lente. Tac. Cutia toracică a acestei construcţii se zbate între viaţă şi moarte şi mă doare. Stropi cu pixeli albi îmi strivesc vocea, ma calcă în picioare şi mă împing cu mâinile lor murdare.
Cad într-un deşert şi mă scufund prin particule jucăuşe de praf ce stagnează pe un raft al bibliotecii. Sângele pompează rezistenţă asupra mea, iar imaginaţia mea aterizează în artera carotidă. Trepte găurite apar în faţa mea, leucocite şi eritrocite zâmbesc sub picioarele mele.
Simt mireasma lichidului fluid scăldat în celule şi-mi cuprinde mintea. Şi urc.
Devin confuz. Ajung pe meleaguri necunoscute, printre cabluri şi curente alternative, în centrul de comandă al lumii supreme. Mă pierd printre numeroasele butoane conectate la cerebel presărat cu glazura materiei cenuşii plină cu vise, speranţe şi iubire furate de la mine. O lacrimă se desprinde din irisul pierdut în vapori, provocând scurtcircuit în capul meu. Această clonă, această maşinărie, trăieşte în mine deşi, eu sunt linia continuă de pe acest traseu. Am obosit. Nu văd limitele, acea tablă îndoită de mediocritatea fiinţei umane atunci când lumea asta ciudată îşi va arăta adevărata ei faţă. Credeam că plutesc în univers, ca am scăpat de moarte, trăind acum cu speranţa ca pot fi liberă, printre stele şi viaţă.
Mi-am dat seama ca mintea acestui robot îmi deschide multe uşi din sticlă, ce ascund stiinte aburite. Dar eu?… eu care nici măcar un drum nu am putut să concep, sunt un nimeni. Acum capul meu este gol, ochii meu tânjesc după splendoarea cristalinului pe care l-am pierdut în acest tablou de comandă. Aş lua o eprubetă, să schimb pH-ul acestui loc în care mă aflu, să pot atinge culoarea inexistentă a curcubeului. Dar nu pot. Ăsta sunt eu, în acel eu printre pagini virtuale si viruşi tastaţi de un necunoscut. Închid ochii găuriţi şi-ncerc să zbor. Un zmeu agăţat de podeauna netedă şi lucioasă mă imobilizează. Mă împac cu idea că aici trebuie să trăiesc, că viaţa dinafara acestei construcţii nu e pentru mine deşi acest spin îl port în deget.
Geniul din mine renaşte şi-mi vorbeste, dar nu e bine. Butonul de alarmă se înroşeşte şi simt cum podeauna îmi scapă de sub picioare. Mă cutremur toată printr-un ţiuit de râset infernal. Disperarea îmi învăluie ultima parte rămasă din corpul meu. Dispar în viziunea apocaliptică fără să pot striga după ajutor, dar faţa mea zâmbeşte flăcărilor ce răcesc hârtia.
Scriitorul îşi îngroapă literele arse şi creionul cu funingine în cimitirul tăcut al efemerului.

De Alina Petruş

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
Efemerul, 10.0 out of 10 based on 1 rating