Mesaj către Dumnezeu

De când aflasem de crima ce urma să se înfăptuiască, nu încetam să mă rog pentru el, pentru sufleţelul lui nevinovat. Nu ştia la ce chinuri va fi supus, nu ştia ce îl aşteaptă. Deocamdată, era fericit în pântecele mamei sale, crezându-se protejat şi iubit.
Dar nu! Ea era hotărâtă să îl omoare, să-i smulgă rădăcina de unde fusese împlămădită de Dumnezeu, era decisă să-i curme destinul, deşi era încă de pe acum mama lui, iar el era încă de pe acum copilul ei.
Nu mă puteam gândi la altceva. Am încercat totul pentru a o face să se răzgândească, i-am dat hainuţe pentru bebeluşi, cărţi pentru viitoarele mame, i-am spus cât o să fie de fericită atunci când acest sufleţel va veni lângă ea.
Degeaba însă. Toate eforturile mele s-au dovedit a fi zadarnice, toate speranţele mele se înecau rând pe rând, pe măsură ce zilele treceau şi se apropia scadenţa nemiloasă a crimei.
Nu-mi mai rămăsese nimic de făcut. Cu ochii în lacrimi şi cu sufletul frânt de mila acelui copilaş, mi-am împreunat mâinile şi am rostit cea mai dureroasă rugăciune din viaţa mea:

“Doamne, ai milă de sufletul acestui copilaş. Salvează această viaţă pe care moartea o pândeşte din umbră. Doamne, deschide-i mintea şi sufletul acestei mame aflate pe marginea prăpastiei, luminează-i conştiinţa şi oferă-i speranţă, optimism şi bucuria nebănuită a venirii copilului ei pe lume.
Fă-o, Doamne, să înţeleagă că Tu vei fi alături de ea, că toate greutăţile pe care, crede ea, că le va aduce acest copilaş, se vor transforma în bucurii sufleteşti infinite dacă îi va oferi o şansă, dar în ocne groznice ce o vor aştepta pe lumea cealaltă dacă va curma destinul copilului său.
Am încredere în Tine, Doamne! Tu ai puterea de a schimba lucrurile în bine. Tu eşti începutul şi sfârşitul. Facă-se voia Ta!”

Am repetat această rugăciune seară de seară. Câteodată lacrimile mă sileau să mă opresc, durerea pe care o simţeam e imposibil de descris în cuvinte. Dar am continuat să mă rog, am continuat să sper, deşi o vedeam că arde de nerăbdare să scape de această “povară”.
Ziua crimei sosise. Nu am avut puterea să merg cu ea la spital, deşi ştiu că ar fi vrut să fiu acolo, lângă ea. Am fost lângă ea cu sufletul, pentru că nu am încetat să mă rog, nu am încetat să plâng.
Liniştea din jurul meu era apăsătoare. Nu mai puteam gândi, nu mai puteam respira, totul mi se părea anevoios, parcă mă simţeam vinovată că nu am putut să fac mai mult, nu am putut să salvez acel sufleţel.
Dintr-odată, tăcerea fuse zdrobită de ţârâitul deranjant al soneriei. Nu vroiam să răspund. Să mă lase toţi în pace, gândeam, nu vroiam să vorbesc cu nimeni. Dar soneria a ţârâit în continuare, asemeni plânsului inocent al unui nou-născut şi, doar pentru a scăpa mai repede de musafirul nepoftit, m-am decis să văd cine e.

Lacrimile îi curgeau şiroaie. Rimelul i se întinsese pe pomeţii proeminenţi. Dar zâmbetul… zâmbetul ei trăda bucuria infinită atunci când mi-a spus:
“Nu am putut! Cătă… nu am putut!”
Şi îmi întinse o hârtie pe care abia se putea citi din cauza lacrimilor:
Cum să smulg din mine viaţa
Ce mi-a dat-o Dumnezeu?
Cum să îmi ucid speranţa?
Cum să sting un curcubeu?

Cum sa întrerup destinul
Ce-i pe cale-a se ivi?
Cum să bag chiar eu veninul
Într-un sens divin de-a fi?

Cum să-ndepărtez iubirea
Ce mi-a fost trimisă-n dar?
Cum să-mi frâng chiar fericirea
Ce-o-ntâlnesc atât de rar?

Cum să îmi reneg fiinţa
Ce trăieşte-n corpul meu
Şi cu toată conştiinţa
Să îmi duc păcatul greu?

Cum să fiu atât de rece
Când iubirea mă-ncălzi?
Greutăţile vor trece,
Copil sfânt, te-aştept să vii!

De Catalina Trifoi

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)