Prin tranşee

Oboseala îşi spuse cuvântul, durase mai bine de jumătate de oră să ajungă de la comandament până la primele tranşee. Abia reuşeşte să îşi tragă răsuflarea că este întrebat de un soldat când sosesc întăririle. Îi spune că nu este nici o întărire, el caută campania 38. Soldatul râde haotic apoi faţa trădează o figură de om disperat, îi cuprinde umeri cu mînile sale şi-l scutură puternic:
– Nu mai e nimeni, înţelegi NIMENI! Moartea i-a luat pe toţi. Am văzut-o aseară cum se plimba peste tranşee cu coasa în mâna şi strigând pe fiecare după nume şi în spatele ei guri de foc venite din iad o acompaniau în acel vacarm.
– Din campania 38 nu mai e nimeni?
– Nimeni! Nimeni! Urlă soldatul şi pleacă. Agită puşca cu baionetă înainte lui şi strigă: „Nimeni! Nimeni!”
Niciodată nu şi-a închipuit că războiul poate avea şi latura asta. Nu îi e frică de moarte, a cunoscut-o personal de câteva ori în viaţă, nici de ororile văzute până acum pe front nu poate spune că l-au dus până acolo încât să înebunească, dar acest soldat i-a dovedit că se poate şi altfel şi când se gândeşte că războiul e abia la început. Citise atâtea la viaţa lui, nu era război care să nu dureze ani întregi iar cu acesta nu făcuse nici o iarnă. Ştia că iarna orice război e mai dur ca niciodată, că…tocmai în acele momente se împiedică de ceva şi cade.
Faţa i se lovise de o caschetă de pe jos şi acum începe să sângereze. Vrea să caute ceva cu care să se şteargă dar mâinile îi sunt pline de noroi. Un soldat, sau mai exact ce a mai rămas din el zace în tranşee. Mâna stângă îi lipseşte cu totul, iar ceea ce trebuia să fie un picior e acum o masă gelatinoasă care a început să strângă deja nişte muşte. Dacă asta nu ar fi fost îndeajuns, sute de bocani ale soldaţiilor în fugă l-au afundat în noroi. Se pare că nu destul de mult dacă el reuşise să se împiedice de acesta.
Se şterge pe mâini de haine şi caută în buzunar să vadă dacă nu a pierdut mesajul. Hârtia e tot acolo, ar vrea să o scoată să o citească, dacă tot e să îşi rişte viaţa măcar să ştie pentru ce. Dar nu! Chiar dacă nu e un ordin sau vreun alt mesaj secret trebuie să îşi ascundă curiozitatea, a făcut acest lucru patru luni de zile de ce să facă asta acuma. Îşi aranjează raniţa pe umăr şi porneşte mai departe. Dacă ar fi rămas la fel de creştin pe cum intrase în acest război ar fi zis ceva despre soldatul mort, dar acum nu mai crede în nimic. O uşoară urmă de furie se iveşte pe faţa lui, parcă ar spune: şi ce dacă ai murit, dar chiar aici în calea mea trebuia să faci lucrul ăsta?
Păşeşte cu greu prin tranşee, aici jos noroiul parcă e mai al dracului ca afară. E apă şi noroi, parcă şi pământul s-a săturat să mai înghită atâtea. Un şuierat se aude de sus de undeva. Sunetul se aude din ce în ce mai puternic. Un obuz îşi spune şi sare la pământ. De această dată nu mai e nici o caschetă, dar apa şi noroiul îl acoperă complet. Nişte soldaţi prea zeloşi probabil au săpat tranşeea acesta, pentru că aici apa e până la genunchi. Nu mai are rost să îşi facă griji pentru mesaj, hainele îi sunt toate ude. Măcar de ar ajunge la campanie mai repede, poate nu s-a şters scrisul de tot. Grăbeşte pasul, alt sunet de obuz, apoi altul. Pâmântul începe să se cutremure sub el. Iadul s-a dezlănţuit. Acuma trag ai noştri, îşi spune. În aceste luni pe front a ajuns să deosebească sunetul artileriei inamice de al lor. Grăbeşte pasul, alunecă uşor, dar îşi reia repede drumul, calcă apăsat, apa îi stropeşte faţa, măcar de nu ar fi trebuit să steie aplecat, îşi spune. Ciudat, bombardamentul s-a oprit. După câţiva paşi se află în mijlocul unui grup de soldaţi.
– Uite ţi-a venit întăririle. Şi se uită la el jucându-se cu o grenadă în mână.
– Ţi-am spus să nu te mai joci cu aia. Într-una din zile o se ne ieie dracu pe toţi din vina ta.
– De parcă până acuma nu ne-a luat deja. Ha, ha, ha. Zâmbetul lui lasă se se vadă doi dinţi de aur în gură.
– Tu cine eşti? Întreabă acesta din urmă.
– Sunt soldatul Smith. Am adus un mesaj pentru ofiţerul Ripley.
– Şi eu care credeam că sunt întăririle noastre. Apropo unde sunt acestea?
– Nu ştiu domnule, eu sunt doar băiatul cu mesajele.
– Nu ştii? Ştie cineva ceva în războiul ăsta? Tonul acestuia nu lasă să se observe decât un dispreţ uriaş. Trei sferturi din campania mea nu mai este. Toţi bravi tineri, soţi şi copii în acelaşi timp, trimişi la măcel pentru ca uni să deseneze alte linii pe vechea hartă a Europei… Pe cine ai spus că îl cauţi?
– Pe ofiţerul Ripley…
– Scot, cheamă-l pe John până aici. Spune-i că are un mesaj.
– Să trăiţi, dar e vorba de ofiţerul Ripley. Regulamentul îmi interzice să dau altei persoane mesajul.
– Regulamente peste regulamente. Spune-le asta soldaţilor din tranşee. Spune-le că nu era conform regulamentelor să moară aici. Spune-i asta şi lui Ripley dacă e să-l vezi.
– M-aţi chemat caporal?
– E un mesaj pentru frate-tu. Cică a încălcat regulamentul şi a murit înainte de termen.
– Dă-l încoa să-l citesc.
Smith scoate biletul, e ud dar cerneala nu e complet ştearsă, încă se mai poate descifra, cel puţin pe bilet, numele lui Ripley.
– Ce scrie? întreabă caporalul. Măcar să ştim pentru ce şi-a riscat viaţa soldatul ăsta?
– E de la soţia lui. A născut un băieţel.

De Mihai Cosmin

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 6.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
Prin tranşee, 6.0 out of 10 based on 1 rating