CĂTRE UN SCRIITOR

Se încălță leneș cu papucii de pâslă, încercă să-și tragă halatul pe lângă corp și se ridică greoi de pe fotoliu. „Unde or fi…? Ah… Deci aici…” Un firișor de fum începu să se lungească agale din țigara abia aprinsă. Mormâind și abia mișcându-se, bărbatul traversă holul care lega bucătăria de dormitor. „Phiiii! Ce noapte! Iar ai… Vezi, nu așa…” Când se așeză la masa de lucru, căscă puternic după care se aplecă greoi și căută cu degetele ca niște cârnați butonul de pornire al calculatorului. După câteva cuvinte bine strivite de dinți și câteva icneli, se auzi declicul care anunță pornirea mașinăriei. Bărbatul își ordonă victorios pleata care îi gâdila obrazul și puse cu grijă țigara pe colțul mesei, exact deasupra mormanului de scrum ce se tot înălța de ceva vreme lângă piciorul mesei. Între timp, calculatorul de deschisese și imediat apăru pe ecran fereastra care-l anunța cu privire la mesajele primite. „Așa… Acum, ia să… 2.200 de mesaje? CEEE?!? De ieri până azi?” Până ca mâna să apuce mouse-ul și să activeze internetul și apoi mail-ul, creierul bărbatului deja elaborase câteva zeci de scenarii posibile care ar fi putut explica numărul așa de ridicat de mesaje primite. Ochii obosiți, dar treji pe deplin acum, căutau răspunsul cu nemaipomenită curiozitate și încordare pe ecranul computerului. „Ce mai e și asta!?!” Toate mesajele aveau același subiect: „către un scriitor”. Bărbatul își puse ochelarii cu mâinile tremurânde și deschise primul mesaj:

Izgonirea sufletului străin

Sunt pământ, apă, scânteie. V-ați obișnuit cu visele, gândurile, cuvintele poeților despre sufletul meu. Este adevărat, o vreme i-am lăsat să vorbească în numele meu – din lene de a vorbi singur despre mine – și ați ajuns să credeți că aș fi cine știe ce ființă neînțeleasă – căutând mereu sensul, nedesăvârșită – cerând mereu absolutul, neliniștită – în căutarea seninătății. M-am lăsat îngropat sub noian de inefabil, de frumuseți neînflorite, de cântece fără răspuns… E vina mea, știu.
Da, așa este. Nu am vorbit pentru mine și apoi am ajuns să mă rătăcesc eu însumi în sufletul pe care l-ați inventat și pe care mi l-ați servit ca fiind al meu. Am încercat o vreme să mă regăsesc în formele cu care ați populat sufletul meu, forme care abia acum îmi trezesc repulsie înspăimântătoare. Aceste închipuiri ale voastre cu care mi-ați cotropit sufletul cât timp mie mi-a fost lene să vorbesc, m-au pervertit. Ați încălcat toate legile. Dar, acum m-am deșteptat și mă scutur de legăturile voastre, precum Samson. Vă ajunge vremea cât ați pângărit sufletul meu! O să pun mâna pe bici și o să dau afară toate hergheliile de cai care-l călăresc, o să rup toate aripile care-l tot zbat grotesc, o să incendiez toate motocicletele coclite parcate pe sub stele, o să sting toate focurile străine pe care le-ați aprins ca niște barbari în a mea ”Sfânta Sfintelor”, o să smulg cu dinții frontispiciul pe care ați scris ”Totul de vânzare, dacă ești profesionist!”, căci sufletul meu nu e tarabă evreiască! Iau lopata și dau totul afară! Totul! Nu știu cine sunteți voi, nu vă cunosc. Luați-vă menajeria de monștrii pe care i-ați creeat și tot calabalâcul scârbos și profanator și ieșiți! Vă ajunge mai bine de un secol de când îmi parazitați sufletul. Afară cu toți morții și viii voștri, cu zeii și timpurile străvechi, cu mituri și nostalgii păgubitoare!
De acum, vorbesc eu pentru mine. Vreau să fiu ce sunt: PĂMÂNT – de necuprins, calm, rece, sau MUNTE – inaccesibil, sfredelitor, tăcut. Sunt APĂ – nestatornică, tumultoasă, înșelătoare. Dar sunt și SCÂNTEIE – vie, arzătoare, orbitoare. Și, acum, vă judec. Mă lepăd de SUFLETUL-FANTASTIC pe care l-ați inventat și cu care m-ați privat de țărîna, apa și scânteia mea.
Și pentru că până acum am tăcut, ați gângăvit în locul meu inventând ”necuvintele”, căci nu vă puteați exprima ca sufletul meu. Iată dovada că nu eu vorbeam ci voi, mistificatorii sufletului meu. De acum înainte, doar sufletul meu va numi pentru mine.

Dacă ești de acord cu cele scrise mai sus, în semn de protest, trimite mesajul la adresele ……….

Bărbatul își scoase încet ochelarii și rămase câteva clipe privind țintă lista mesajelor care se tot lungea, pe măsură ce trecea timpul. „A înnebunit lumea? Ce-o mai fi însemnând și asta? Cine sunt oamenii ăștia și ce vor?” După ceva vreme de stat pe gânduri, bărbatul spuse cu jumătate de glas: „Să fie asta o nouă eră? Bine, bine, și eu ce fac cu romanul meu…?”

De Anca Elena Raducan

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
CĂTRE UN SCRIITOR, 10.0 out of 10 based on 1 rating