GLASUL STRABUN

Astăzi, istoria ne-n vaţă că-n luptă au căzut eroi,
Că s-au jerfit cu demnitate de-atuncea pentru noi.
Şi azi se mai aude glasul copiilor îndureraţi
Ca un ecou, a lor mâhnire, răsună prin Carpaţi.

Dar nu degeaba plânge marea în valul de durere,
Că au murit eroi se ştie şi cerul tot mai cere.
Şi cer strămoşii onoarea lor, strivită azi de noi.
O cer prin ordin sacerdot s-o aducem înapoi.

Vuieşte vie conştiinţa, a unui neam viteaz,
Că nu a dispărut credinţa de a-l cinsti pe dreptul cneaz.
N-a dispărut nici simţământul de dragoste de ţară,
Când unii ne şoptesc adesea că pâinea-i prea amară.

Un foşnet că de taină în codrii se adună,
Când picură pământul o lacrimă bătrână
A celui ultim dac, ce ţara şi-a aflat,
Strivită sub călcâiul străinului bogat.

-Priviţi voi, oameni drepţi, pământul iar ne ceartă!
Că am lăsat duşmanul, un neam ca să-l despartă.
Că am uitat ce-i bine, iar răul cere slavă,
Şi zilnic ne îmbie cu-o cupă de otravă.

Vă place să fiţi mândrii, iar asta nu e rău…
-Dar ce faci cu mândria când uiţi de Dumnezeu?
Când uiţi să-ţi iubeşti ţara şi neamul strămoşesc
Şi loveşti braţul celui, ce ţara l-a ales.

Voi cereţi în tăcere, nevoile de-o viaţă.
Ei cer doar viaţa voastră, lipsită de speranţă
Desi-s puţin la număr puterea lor e mare,
Şi va urzeşte ura din munte pân’ la mare.

Vă spun că tara-i goală şi fără de stăpân,
Că cel ce va conduce e rece şi străin.
Că nici nu-i domnul vostru deşi voi l-aţi ales,
Şi ca-n tăcerea fricii de mult s-a recules.

Dar voi, staţi şi vegheaţi şi nu lăsaţi să cadă
Asupra voastră norul tenebrelor de pradă.
Şi cântăriţi dreptatea cu faţa către soare
Ca raza-i de lumină pe mâini să vă coboare.

Căci ce lucrare a minţii se poate fără mâini?
Ele zidesc si monştrii şi mândrii serafimi.
Voi nu primiţi nici ura, nici pizma înapoi
Să-şi modeleze chipul duşmanului prin voi.

Nu judecaţi stăpânul că este om de rând,
Nu fiţi precum călăul tăcut, rece şi surd.
La ordinul de clopot ce bate în amurg
Fără să-nţeleagă de ce şi zeii plâng.

Şi câte şi mai câte, cuvinte-n şir răsună,
La cei, puţin la număr, ce gloata o adună.
Ca să înalţe ziduri din minţi neînţelese
Vestind că n-aveţi tara de care să vă pese.

Nu ascultaţi chemarea de luptă, contra voastră,
Ea nu v-aduce pacea, ci suflete de piatră.
Ca-apoi să le simţiţi povară viaţa toată
Spre amintirea a ceea ce n-a fost niciodată.

Căci n-a fost nici lumina nici noaptea veşniciei
A fost doar visul vostru, jerfit nimicniciei,
Creat în mintea voastră, croind destine amare,
Tarate prin infernul figurilor bizare.

Dar, cumpăniţi prea bine la ceea ce vă-ndeamnă,
Să n-auziţi de glasul, a ţării voastră mamă.
Ea va deschide marea din care v-aţi născut,
Pe braţe poarta munţii ca să vă fie scut.

N-o părăsiţi de dragul a ce-i peste hotare,
Sperând că veţi avea o lume la picioare.
Nu vă-ncruntaţi spre cer, spunând că-i blestemat,
Pământu-n care neamul eroii şi-a-ngropat.

Şi-apoi, la ce-au trudit în jale şi război
Acei ce şi-au dat viaţa şi pacea pentru voi?
Doar ca in file vechi, istoria să-i închidă,
Si-o veşnică uitare pe toţi să va cuprindă?

Uitaţi-vă la munte şi-apoi priviţi câmpia,
E leagănul din care nascută-i România
Şoptiţi uşor la prunci o doină din bătrâni,
Că să-nţeleagă versul iubirii din străbuni.

Tot astăzi se vorbeşte de holdele bogate,
Pe care ţara voastră, le-avea nemăsurate.
Şi-acum stau vestejite, doar cerul le mai udă,
Inert e braţul care, cândva, muncea cu trudă.

-O noi, fii de ostaşi uniţi printr-o credinţă !
Lăsam să ne cuprindă atâta umilinţă.
Răpuşi de trândăvie, ne-am dat tot ce-am avut
Şi plini de lăcomie ne vindem pe-un sărut.

De Monica S Ionescu

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
GLASUL STRABUN, 9.0 out of 10 based on 1 rating