Somnium

(Prolog)

Premiera acestei Simfonii a atras oameni de prin toată lumea. De la cei care au trecut pe sub turnul Eiffel în Paris, și până la cei care au trecut pe canalul Mânecii, toți au vrut un bilet. Premiera trebuia ținută de echinocțiu. S-a ales echinocțiul din Septembrie. Spectatorii nu aveau voie să intre mai târziu de dimineața zilei spectacolului. Participanților li s-a părut straniu programul concertului, dar au fost convinși să participe oricum.

Cu o oră înainte de apus, domul imens de sticlă de deasupra amfiteatrului s-a deschis și a scos la iveală cerul înstelat. Spectacolul avea să se desfășoare pe durata nopții. Chiar când soarele a apus, a ieșit o domnișoară pe scenă să anunțe începutul spectacolului.

– Domni, domnișoare și bufnițe, fără alte introduceri: interpreții din seara aceasta!

Toți membrii ai orchestrei: atât cei care cântau la instrumente clasice, cât și cei care cântau la instrumente electronice defilau de la stânga la dreapta și toți erau ori plictisiți, ori se holbau drept înainte ori se maimuțăreau. Toți interpreții își loveau sau încercau să strice instrumentele: de la viorile lovite brutal și frecate de podea, până la sintetizatoarele trase cu funia pe scenă, toți erau determinați să facă audiența să râdă.

– Simfonia „Somnium” este o operă neoclasică ce a intrat relativ curând în repertoriul orchestrei. Este simfonia „celor două povești” așa cum a fost ea numită de autor. Pe programul Simfoniei, practică ce a început odată cu „Simfonia Fantastică” compusă de Hector Berlioz, veți găsi cele două povești.

(Somnium, mișcarea I, Allegro, imaginată de Mihai)

(Spectatorii aplaudă în anticipație. Mihai vine pe scenă și își începe discursul.)

Visez.

Visez o narațiune și gândesc un decor.

Simfonia Fantastică îmi intră în cap și mă trage de suflet. Cu fiecare progresie minoră și cu fiecare notă tristă mă întristez și eu. Dar sunt doar niște sunete. De ce m-aș întrista?

Devin cuprins de Simfonie. Mă visez înglobat de Simfonie, ca să mă pot visa trist din cauza muzicii, ca să fiu fericit că asemenea muzică nu numai se poate compune, dar și că eu o pot asculta.

Mă visez într-un spațiu al viselor, scris, creat și sculptat în tandem cu muzica.

Repetiția este foarte importantă, atât în poezie, cât și în muzică. Dacă ultima silabă a versului nu se repetă ca ultima silabă a altui vers, poezia nu mai are rimă și versurile sună mai puțin melodios. Asta nu înseamnă că poezia nu poate fi bună. Așa, poetul are mai mult spațiu de mișcare. Mintea e încântată și eu mă imaginez gândidu-mă în poezie. Dar în muzică, repetiția este o ademenire. Armonia ce izbucnește este cu atât mai superbă cu cât o simți de ceva vreme și parcă o auzi, parcă o simți, dar e mereu la un pas depărtare. Când în final o prinzi din spate, și te uiți mai bine la ea, și o auzi în toată splendoarea ei, devii fericit. Și după aceea ești fericit că asemenea muzică te poate face fericit.

Toată lumea visează. Toată lumea visează, dar nu poți vedea niciodată lumea prin ochii lor. Ai mereu o anumită îndoială în întunericul minții. Poți să fii destul de sigur că roșul e în mare roșu și la fel de roșu pentru. Dar nu poți fi niciodată complet sigur. La fel lumea și visele ce înglobează pe altcineva sunt mereu la un pas îndepărtare. Le simți deși ele nu sunt încă aici.

(Aici Mihai se oprește din vorbire, se îndreaptă către scăunelul cu paharul de apă și ia o gură de apă. Se uită atent la audiență și încearcă să le citească fețele. Sunt atenți și captivați. Așteaptă finalul poveștii, precum noi, asta putea vedea. Bufnițele și ele se holbau insistent. Se întoarce pe centrul scenei, aruncă o privire spre podea și continuă.)

Or visa androizii la oi electrice? Dacă da, probabil că visează la oi diferite, sau la aceeași oaie, conceptual vorbind, dar percepută subiectiv, sau la cu totul altceva și totul e doar o conspirație ca noi să nu aflăm la ce visează androizii.

(Mihai face o scurtă pauză în vorbire, pauză pentru reflecție asupra absurdității faptului că un Creator Cosmic n-ar vrea ca noi să aflăm la ce visează androizii, după care măsoară răspunsul audienței. Niște zâmbete pe ici, pe colo și câteva râsete apăsate.)

Dar acum, dacă există printre spectatori oameni de știință, ei vor vrea să-mi să-mi atragă atenția supra faptului că: „Roșul are numai n nuanțe, pe când albastrul are m nuanțe și astfel roșu și albastru nu sunt doar etichete subiective, ci și obiective; altfel zis diferența dintre culori e prestabilită”. Dar nu e mai frumos să visezi la un roșu diferit pentru fiecare?

(Cortina din spate se luminează mai puternic și își schimbă culoarea în roșu. Bufnițele se luminează la față.)

Iar dacă știi că nu-i adevărat, încerci să te gândești pe tine știind că-i adevărat. Dar eu nu mă prefac foarte bine și ajung gândidu-mă pe mine gândidu-mă știind că roșul e la fel pentru toți.

(El își înclină pălăria, se duce la un colț mai întunecat al scenei și se sprijină de un perete. Face un semn cu mâna spre audiență și continuă. )

Și s-a mai dus o mișcare din Somnium, sau mai pe scurt o mișcare Fantastică. Chiar dacă Simfonia are numai cinci mișcări, ele sunt mereu altfel. Și cât de solemn și grandios sună. Auziți? Timpul se mișcă mereu înainte. Timpul mereu se schimbă și mișcările sunt mereu altfel. Compozitorul a avut o idee pe care a închis-o într-un sicriu de hârtie și portative. Iar ideea aceasta încă își produce copii imperfecte și azi.

Iar dacă trecem pe la o cafea cu determiniștii, ei ne vor spune, complet siguri, ca orice filozofi de altfel, că fiecare picătură din ocean alături de starea ei este o parte integrantă a evoluției oceanului.

Iar dacă Simfonia Somnium este vreodată pierdută, toți cei care au auzit Simfonia vor afecta universul, ca un pahar de apă turnat în ocean.

(Se îndreaptă spre scăunelul mic de lemn, apucă paharul plin cu apă și îl varsă pe scenă. Cortinele se prefac într-un albastru deschis de echinocțiu.)

Frazele Simfoniei vor reverbera în univers până la Ultima Suflare, până ce Simfonia Cosmică a Distrugerii va cuprinde nu numai partiturile simfoniei ci toată existența în sine.

(Se uită șî îi vede pe cei din primul rând atenți, cu privirile asupra lui. Se uită în spatele sălii, în întunericul necesar și absolut șî îi vede și pe cei de acolo atenți. Dă din cap, zâmbește și continuă.)

Fraza asta din simfonie aduce a Hector Berlioz, cel mai dement dirijor care a strâns o mie de oameni într-o sală ca să-și cânte piesele. Muzicienii sunt niște ființe foarte interesante. Absolut macabră, dar comică, mi se pare povestea lui Jean-Baptiste Lully. Prins de melodie, în plin groove, și-a dat cu toiagul în picior accidental. Rana s-a infectat, iar el a refuzat amputarea. Iar de atunci dirijorii au trecut la baghetă.

Oare magia unui muzician îi stă numai în tehnică? Chiar dacă știi că are un pachet de cărți sub masă, tu tot nu le vezi. Și astfel poți să te imaginezi neștiind secretul. Te vei lăsa să fii uimit. Și vei fi uimit. Dacă știm (deși nu putem ști niciodată nimic cu certitudine) de ce muzica ne face să ne simțim cum ne face să ne simțim, asta nu înseamnă că a dispărut efectul. Nu-i așa?

(Un val de aplauze se conturează încet, a ajuns la intensitatea maximă și după aceea s-a liniștit).

Iar dacă asculți destul de mult și de adânc, eu te voi gândi pe tine rămas fără cuvinte din cauza muzicii. Piesa este atât de frumoasă încât îmi vine să zâmbesc și să plâng de fericire. Dar nu plâng, doar zâmbesc, așa că ma visez plângând din cauza frumuseții muzicii și asta mă face fericit, așa că zâmbesc.

(Aproape toți spectatorii zâmbeau. Au început să aplaude.)

Ascultați cât de grandios sună Simfonia. Toată clădirea răsună în armonie, iar celulele noastre receptoare auditive rezonează la unison. Din corzile viorilor curge melodia și pianistul este obsedat de performanța sa ca un copil la o jucărie nouă. Ia uitați-vă. Cum se holbează el la clape, parcă îi e frică să le strice.

Orchestra își ridică hipnotic tempoul invadându-mi mintea. Coruri întregi de îngeri și trupe de balet dansează în fața unei audiențe și toți sunt fericiți.

Iar dacă pentru vreo secundă …

(Ia o mică pauză în vorbire și se asigură că are atenția tuturor)

Vrem să schimbăm tonul muzicii, atunci voi rămâne numai eu pe această scenă liberă și vă voi înlătura pe voi, spectatorii și voi stinge luminile Lumii. Și nu o să mai fiu decât eu, scena și scaunele libere.

(Face un gest pseudomistic cu mâna, suflă un pic și sala se golește.)

Iar eu mă voi visa visându-mă unde sunt, dar cu scaunele pline de spectatori.

Sintetizatoarele din spate încep să producă niște zgomote și texturi incredibil. Notele sunt ca de simfonie, dar timbrele sunt străine. Sunt puternice și pline, dar sunt străine. Pentru cele mai multe dintre ele nu există niciun material și nicio formă pe care s-o ia astfel încât să producă astfel de sunete. Iar dacă ție nu-ți plac timbrele, eu mă voi gândi gândidu-mă la cât de străin sună și mă voi afla fericit.

Dacă Albert Camus ne-a mințit, imaginându-mă pe mine fericit îmi voi da seama de Absurd și voi începe să râd. Și în fond de ce nu? Am altceva mai bun de făcut? Om pe scenă, fără spectatori, vorbește singur. Asta sau vorbește cu un cititor al imaginației. Tare, nu? Halal absurd.

(Se așează pe marginea scenei și privește spre spatele sălii goale și întunecate.)

În spațiul astă mintal străin creat de muzică eu îmi găsesc încrederea în sine și mă culc. Și visul, ca orice vrajă bună, la prima vedere pare intact. Dar dacă-l atingi, el se va sparge.

(Mihai se ridică încet, se îndreaptă spre cortină, bate în ea ca și când ar bate la ușă și așteaptă. Se uită în adâncul amfiteatrului gol, și mai lovește cortina odată. Ea se sparge și scoate la iveală spectatorii ascunși în spatele ei.)

Și visez că am visat o clădire minunată. Avea numai holuri luminoase, cu ferestre pe o parte și cărți stivuite pe cealaltă. Lângă casă exista un copac de aur, și o alee, și un oraș, și o întreagă lume diferită și frumoasă, ca de exemplu, lumea viselor altor persoane. Este genul de lume copiată dintr-un basm. După aceea mă mai visez pe mine în vis, în aceeași casă noaptea. Și mă uitam pe geam, sub lumina lunii, ce a transfigurat mărul de aur într-unul de argint.

Și cum mi le imaginam eu, așa am vrut să le transpun pe foaie, dar nu mi-a ieșit cum am vrut. Așă că sub vraja gândirii, și cu îngăduința voastră

(… și a voastră …)

Aș vrea să vă duc pe plaiurile poveștii mele, pe o alee, dintr-un parc, din lumea oricui se întâmplă să ne viseze (poate ne-o visa un android? Mai știi? Sau o oaie electrică? Asta ar fi chiar tare).

Cum să creez o poveste? Păi după mintea mea, nicio poveste nu-i completă fără o fată. Că să fac prezentarea scurtă, o să vă prezint fragmentul din poveste pe care l-am încercat, dar care nu mi-a ieșit cum mi-am dorit.

(I: „Copacul de aur”, programul „Somnium”)

A fost odată ca niciodată și ca mai demult înaintea sa, o casă în centrul târgului. Și casa nu părea a fi în toate mințile. Avea ferestre pe colțuri, și din orice parte te-ai fi uitat, înauntru nu se vedeau decât teancuri peste teancuri de cărți. În această casă aflat la intersecția Cărării Vântului cu Drumul Craiului locuia un scriitor începător.

Legenda zice că un arhitect de mare prestigiu a început să citească una din cărțile ale acestului ilustru scriitor și după ce a citit o vreme, l-a apucat somnul și s-a culcat. S-a trezit pe la miezul nopții și a crezut că aude ceva. De fapt, îi era doar sete. A băut un pahar cu apă, s-a uitat la coperta cărții pe care o citea și s-a culcat la loc. Dacă săracul de el ar fi dormit bine, eu n-aș mai povesti chestia asta, și săracul de scrie povestea asta n-ar mai scrie povestea asta. Dar n-a dormit bine. El a fost atât de mișcat de cartea citită (cu mențiunea de rigoare că a citit introducerea și prima pagină după care a decis că i s-a făcut somn) încat a visat o casă. Și ce altă idee mai bună decât ca el să proiecteze casa aceasta pentru scriitor? Acestă idee, precum toate ideile proaste, a fost în final realizată. Bani și resurse au fost invesitite în construcția acestei case. De fapt, au fost necesari atâția bani încât la un moment dat, arhitectul s-a gândit să renunțe la ciment și să proptească casa în teancuri de bancnote.

Pe acest scriitor îl chema George. De când s-a mutat în noua casă, George n-a mai putut să scrie nici un cuvânt. La fel ca și Joyce care n-a mai scris un cuvânt timp de un an între cea mai lungă zi și cea mai lungă noapte, George n-a mai putut să scris un cuvânt. În mare cele mai multe din zile, el ieșea pe balcon, își aducea patefonul și câte o carte preferată și așa își petrecea timpul. El se tot gândea, dar nu-i venea nicio idee care s-o considere bună. Chiar dacă avea vreo idee bună, se gândea la editorul lui citind manuscrisul și imediat găsea cusur ideii.
Într-una din aceste nopți, George stătea tolănit pe scaunul din balcon, asculta Simfonia a VII-a a lui Beethoven pentru a mia oară și citea Also sprach Zarathustra. Și în timp ce stătea el cu mintea adormită pe balcon, soarele începuse să apună, și pe sub balconul lui a trecut Erica. George stătea și se uita în gol, plictisit că nu-i vin idei, și deodată a văzut-o pe Erica. A privit-o îndelung preț de câteva secunde, după care s-a ridicat de pe scaun în așa fel încât scaunul s-a rupt. Genunchiul lui George s-a lovit violent de masă, masa s-a răsturnat, și George a zbughit-o în casă, împiedicându-se de patefon. El s-a îndreptat spre biroul său, a dărâmat câteva teancuri de cărți pe drum, și a pus mână pe ce caiete a apucat și pe câteva creioane, rupe coperta unui caiet în proces, și fuge înapoi în balcon.

George ridică masa, o împinge și o proptește de balustradă, se cocoșează și începe să scrie. George aruncă o scurtă privire în depărtare și o vede pe Erica mergând în direcția asfințitului. El continuă să scrie cu o viteză amețitoare, ocazional oprindu-se ca să se asigure că-și mai înțelege scrisul de mână sau ca să-i treacă durera de la încheietură.

După ce scrie: „Visez. Visez o narațiune și gândesc un decor.”, ideile par să-i vină din ce în ce mai repede. George a continuat să scrie până s-a făcut de noapte afară. Cât a fost noapte, el s-a mutat astfel încât luna să-i lumineze foile. Dar pe la miezul nopții a început să bată afară un vânt teribil așa că George s-a resemnat, și s-a mutat înapoi inătrunu în casă. El a a prins toate luminile, și-a a adus patefonul în bucătărie, a dat drumul la aragaz și a continuat să scrie în bucătărie.

S-a luminat de dimineața, și George în sfârșit a rămas fără idei imediate așa că a pus cel de al treilea creion jos (primele două s-au rupt mai devreme în noapte) și s-a oprit. George a pornit să-și facă ceva de mâncare, dar în timp ce spărgea ouăle a simțit că i se face somn și s-a așezat pe un scaun. A continuat să amestece ouăle dar a adormit cu furculița în mână.

Când s-a trezit din somn, soarele era deja deasupra capului. Și-a luat un stilou și manuscrisul, s-a dus pe holul ce dădea în balcon, și s-a așezat pe jos sprijinindu-se de un teanc de cărți. A pus o sonată de Șostakovich la patefon și s-a apucat să-și corecteze greșelile.

Când s-a terminat sonata și el a a terminat manuscrisul, era deja după amiază și George s-a gândit să se ducă să întrebe prin târg de fata blondă de aseară. Nu prea avea idee el ce să zică. El nu prea avea idee niciodată ce să zică. El știa mai mult ce să scrie.

A continuat să scrie noaptea și să se plimbe prin oraș după-amiază căutând-o pe Erica timp de zece zile, dar ea n-a mai apărut și nimeni n-o văzuse. În ziua următoare George a rămas fără zone ale târgului în care să întrebe de Erica așa că s-a pus pe scris. Și-a luat patefonul în grădină, s-a așezat pe bancă, și a început să scrie. A continuat să scrie până când luna i-a venit deasupra capului, dar Erica nu era nicăieri.

Iar în cea de a doisprezecea zi, de ziua Sfântului Petru, s-a dus în piața centrală ca să participe la festivități. George vede o femeie blondă întrând în Abația din centru, care era acum deschisă pentru toți, dar lumina reflectată de părul ei îl orbește temporar. Intră și el, ia niște apa sfințită, se apleacă și își face crucea. Când se ridică, nu mai vede decât umbra ei prin arcada ce ducea spre biblioteca Abației.

Din nefericire, eu nu aveam biletul la mine, așa că eu nu am putut să intru în librărie și, în consecință, nu pot să vă zic ce s-a întâmplat. Dar pot să vă zic că cei doi au ieșit împreună, el zâmbind și ea râzând.

Și ieșind din abație, merg cu trenul până în Viena, de unde iau U-Bahnul până în Praga, de unde mă conduce Kafka până la o biserică ortodoxă veche din nu-știu-care oraș. Sala este parțial ocupată când ajung eu acolo. Ca să nu-i deranjez pe George și pe Erica, mă așez încet lângă organist și mă fac invizibil.

George și Erica intră braț la braț în biserică și se așează în al doilea rând. Ușile mari de lemn și de fier ale bisericii se închid cu un tunet, și cei patru interpreți se mișcă agil spre altar. Orchestra de cameră se pregătește, și după ce comunică nonverbal cu organistul, concertul începe cu „Ave Maria” de Johann Sebastian Bach.

(Somnium, mișcarea a IIa, Andante, imaginată de Ștefan)

Bună seara! Vă mulțumesc pentru primirea caldă.

Există niște oameni, sunt sigur de asta deoarece am avut ocazia să-i cunosc pe o parte din ei, care sunt total uimiți de faptul că scrisul și cititul, literatura în general, ar putea pasiona pe cineva atât de mult. Eu am avut nopți în care n-am dormit deoarce nu am putut să las cartea din mână. Mergeam la baie, cu o mână țineam carte la nivelul capului și citeam. Acești oameni sunt acel fel de oameni care pun întrebări de genul: „De ce ai citi o carte care nu-ți place?” (de cele mai multe ori fiindcă este o carte recomandată de cineva care știe mai multe, și de cele mai multe ori ajung să-mi plac), „De ce citești asemenea vechituri?” (asta e tare. Aici este punctul din conversație în care le ceri să-ți recomande o carte romantică scrisă în ultimii douăzeci de ani. Sau una clasică, de ce nu?) și în final, cea mai recentă și favorita mea întrebare: „De ce ai citi o carte în care autorul invetează cuvinte?” (deși eu niciodată nu am zis că inventează cuvinte, modul meu de exprimare a fost diferit).

Adevărul este că o operă de artă, cu precădere cele vizuale sau cele ce țin de literatură, sunt niște creații organice. Sunt pe deplin vii. Nu în sens biologic, dar sunt pe deplin vii. Percepția creatorului asupra operei de artă este subiectivă și foarte instabilă. Parcurgând cuvintele cu pixul în mână, ajungi să-ți schimbi opinia despre diferite fragmente sau aspecte și astfel începi să tai, rescrii, adaugi, contopești. Rezultatul final este că lumea dinăuntrul cărții este o lume fără hărți (și încă neexplorată decât de autor) ce de abia așteaptă un cartograf.

Este o lume densă, organică, vie. Iar această lume, precum orice ce este viu, este degradată ireparabil de memoria umană, și cu cât mai mult timp trece în care amintirea nu este împrospătată, ea se îndepărtează din ce în ce mai mult de varianta ei autentică. Varianta autentică a unei lumi este cea generată de și prin impresiile directe ale operei (nu amintirea unui tablou, ci chiar obiectul efectiv ce reflectă razele de lumină).

Și dacă e să dau crezare celui dinaintea mea, atunci această poveste este doar un vis al scriitorului. Dar scriitorul nu gândește permanent cu manuscrisul lângă el. Iar el nu are mereu formularea originală la îndemână. Există o distincție între ideea unei povești și împlinirea ei, adică formularea efectivă a ideilor. Mintea scriitorului rămâne activă mereu și lucrează pe o amintire simbolică a manuscrisului. Când scriitorul compară în final ce s-a gândit el cu ce a scris deja, el are o mică supriză.

Precum Salvador Dali care a pictat Persistența Memoriei și a făcut o aluzie la relativitatea timpului, eu vă voi spune o poveste despre o lume care se autodistruge și se distorsionează chiar în fața locuitorilor săi și în care timpul nu este numai relativ ci și un inamic al eroului.

Eroul are un nume banal, dar simbolic, iar rolul său este unul ieșit din comun. El trebuie să restaureze Simetria și să se confrunte cu elemente aproape incontrolabile pentru el, cu scopul de a menține existența Universului său.

(II: „Restaurarea simetriei”, programul „Somnium”)

Uite un exemplu fain de ironia sorții: arma simetriei a cauzat începutul erei asimetriei. Ca și cum ai lupta pentru pace. Această armă a fost prima de felul ei. Bazată pe cercetări în domeniul teoriei relativității s-a găsit o proprietate a spațiul numită simetrie. Proprietatea aceasta nu avea legătură cu sensul comun al simetriei, ca de exemplu reflecția ta într-o oglindă, reflecția fiind simetrică ic avea legătură cu o simetrie filozofică. În orice caz, aproape tot spațiul cunoscut omului, excepție facând câțiva aștri singuratici și câteva găuri negre, era „simetric”. Spațiul asimetric era ceva ce nu se găsește în mod natural în natură, ca anumiți izotopi radioactivi. Dar spațiul putea fi transfigurat pe căi artificiale în spațiu asimetric.

Prin folosirea de unde electromagnetice, spațiul putea fi forțat să se rearanjeze haotic (sau din asimetrie înapoi în asimetrie). Practic orice zonă de spațiu asimetric era ca și încărcată cu dinamită. O apăsare de buton, și toată materia dinăuntru și-ar fi pierdut forma ei inițială.

Efectul acesta al asimetriei a captat atenția producătorilor de arme. Producători de arme care au constatat aproape instantaneu că ar fi mult mai ușor să produci distrugere așa decât folosind explozibili care costă mult și care se pot strica pe drum. Vă imaginați cum trebuie să sune chestia asta? „Vând dinamită la mâna a doua, nu mai are ambalajul original. Gata explodată.”

Un efect secundar neprevăzut, ca toate efectele secundare „scăpate sub radar” a fost faptul că odată ce o zonă este distrusă, nu-și revine complet la starea stabilă originală. Ea rămâne parțial instabilă încă câteva sute de ani după. Arma a fost folosită din ce în ce mai mult și numărul zonelor instabile creștea din ce în mai repede. Din cauza naturii zonelor instabile, oamenii de știință au crezut că nimic nu poate trăi înăuntru acestor zone. Cel puțin nicio creatură de pe Pământ. Înauntrul acestor zone instabile, un Monstru a început să crească și să se dezvolte care, atâta timp cât se afla înauntrul Instabilității era imun la toate armele oamenilor, inclusiv cea a simetriei.

Brusc un rând de lumini roșii s-a aprins. Un rând de plăci de carbon ranforsate cu oțel, lăsând Instabilitatea să pătrundă și mai adânc. Luminile roșii au mai pâlpâit odată, după care au rămas aprinse.

RESTAURAREA SIMETRIEI. Luminița roșie încastrată în corpul armei s-a aprins. A scanat pentru instabilități zona împrejurătoare, după care s-a stins. Placajul de oțel de pe exteriorul camerei cilindrice a fost desprins violent într-o parte după care a plecat cu viteză în vidul cosmic. Monstrul și-a extins membrele oribile, destabilizând mediul și mai mult.

Lumința roșie s-a mai aprins odată. Încă odată ea a scanat pentru instabilități în mediul împrejurător, și după aceea a înlăturat câteva dintre ele. Camera și-a menținut forma cilindrică. Acum că mediul era ceva mai stabil, panourile anti-depresurizare au fost activate și găurile din partea exterioară a camerei au fost acoperite. Omul era acum protejat de vidul cosmic, deși în cameră cu el era Monstrul. Aerul a fost forțat înapoi în cameră de sistemul de ventilație. Luminile au repornit. Monstrul putea fi acum văzut în toată splendoarea sa odioasă care fusese mai devreme mascată de instabilități.

Pentru un moment Monstrul a devenit o masă de materie organică inertă. Dar atmosfera a devenit din nou instabilă și Monstrul a prins din nou viață. Omul a înaintat în camera cilindrică. Această cameră, una din invențiile special concepute să fie imune armei de simetrie, putea oscila între diferite forme. Putea fi ori o cameră dreptunghiulară cu ferestre de siguranță pe zidurile exterioare și a fi o cameră circulară făcută doar din oțel și carbon fără nicio fereastră și iluminată numai difuz.

Instabilitatea se apropia cu pași rapizi. Omul avea o premoniție. Instabilitea începea să crească. Pereții au început să cedeze. Monstrul părea să fie încojurat de o aură Instabilă care distorstiona până și lumina ce trecea pe lângă el.

Omul de unul singur nu avea nicio șansă. O știa și el, în adâncul minții. Dar nu o credea. Nu putea. Asta ar fi însemnat să-și recunoască propria soartă și sfârșitul ei tragic. Ar fi avut nevoie de o armă a simetriei funcțională. Instabilitatea era acum și mai aproape. Camera a trecut temporar în forma ei dreptunghiulară. El putea să vadă prin fereastră bucăți din exteriorul navei care se desprindeau și pluteau în depărtare. Monstrul se pregătea pentru o lovitură. Spațiul își pierduse toată coerența. Timpul bătea cu bătai iregulare.

Camera a trecut înapoi în forma cilindrică. S-au auzit niște scrânește metalice. Percepțiile sale au început să fie distorsionate de Instabilitate. Era ca și când s-ar fi îmbătat cu băutură ieftină. Nu mai putea nici să gândească cum trebuie. Se simțea amorțit. Nu-și mai simțea picioarele. A încercat să-și miște picioarele, și spre surprinderea lui s-au mișcat. S-au mișcat leneș, dar s-au mișcat. Omul a început să-și miște picioarele panicat și a reușit să ajungă la peretele de oțel al camerei. S-a oprit câteva momente și a respirat adânc.

– Doamne Dumnezeule, uită-te la chestia asta!, a exclamat Omul.

– Ce dracu’ fac aici? Nu puteam să stau și eu liniștit la locul meu? Nu! A trebuit să-mi iau eu lumea în cap.

A inspirat odată adânc și s-a mișcat de-a lungul suprafeței de oțel a camerei. Monstrul a scos un sunet oribil. Era clar enervat. Din poziția sa, Omul putea sa vadă tot restul navei prin fereastra camerei. O parte din nava a explodat lasând o parte din navă desprinsă. Lumina din cameră s-a stins. S-a apucat de o bară de oțel fixată de perete și s-a împins spre armă. A apăsat butonul de urgență din panoul de pe perete și o parte din cameră a fost distrusă împreună cu partea aferentă de Monstru.

– Ar trebui cel puțin să mă rog înainte de lovitura asta. Doamne, știu că am păcătuit și sper că Mă poți ierta! Dacă aș putea să-ți cer ceva ca ultimă dorință, ți-aș cere un Deus ex Machina!

(Somnium, mișcarea a IIIa, Scherzo, imaginată de Paul)

Bună … seara? Bun … echinocțiu? Oricare ar fi cazul, vă mulțumesc foarte mult pentru aplauze.

Sunt terifiat. Sunt complet terifiat. Mi se vede și pe față, nu?

(Spectatorii se relaxază un pic.)

Trebuie să vă vorbesc despre ceva astfel încât să vă placă și să fie captivant. Dar eu nu vă cunosc pe voi. Nu vă cunosc decât pe foarte puțini dintre voi, și nici pe aceia foarte bine. Toți avem câte o lume înăutru. Iar lumea aceasta e foarte diferită de lumea materială cum suntem obișnuiți.

Pe o scară macroscopică cel puțin, intuiția noastră, intuiție pe care s-a bazat și mecanica clasică, ne spune că lumea materială există și fără ca noi să o conștientizăm. Există tot felul de ipoteze filosofice și idei frumoase care să contra-argumenteze faptul că realitatea există și fără noi, dar pentru noi, în viața de zi cu zi, realitatea e bătută în cuie.

Dacă tu te afli în punctul X, iar punctul Y este distinct de X, e rezonabil să presupunem că nu te afli decât într-un singur loc la un moment dat. Nu-i așa?

(El zâmbește și vede că spectatorii se arată interesați de expunerea sa).

Dar dacă el se afla în punctul X, senzațiile sale ale mediului înconjurător se rezumă la vecinătatea fizică. Ori vecinătatea asta nu include punctul Y. Asta înseamnă că dacă cineva nu conștientizează punctul Y acesta dispare temporar din universul fizic? Normal că nu. Și argumentul acesta se poate extinde la tot universul. Chiar dacă nu vedem tot, chiar dacă nu suntem peste tot, noi știm că el este acolo și că existența lui materială e bătută în cuie.

Dar, asta… Asta în lumea fizică. În lumile noastre interioare, regulile jocului se schimbă. Nimeni nu are habar de fapt ce se întâmplă în creier nici în plan fizic, nici în plan psihologic.

Iar acum cei inclinați spre știință din audiență se vor uita urât la mine și vor să-mi zică că sunt pe lângă. Asta este vina mea, vă rog să mă scuzați, am fost ambiguu. Știm la nivel biochimic ce se întâmplă în creier. O parte din mecanisme pot fi replicate chiar sintetic. Dar întrebarea fundamentală este când apare conștiința? Când devine o masă arbitrată de interacțiuni fizico-chimice o persoană? O persoană cu gânduri, sentimente și opinii? Și nici din sens invers nu stăm mult mai bine. Teorii despre mecanismele interne ale psiheului sunt cu duzina, și nici una universală.

Dar prin introspecție, parcă putem să prindem câteva figmente ale imaginației. Să vedem de fapt ce lume avem pe dinăuntru. Lumea noastră interioară e ca un spectacol de operă.

(Și dacă vreți, e chiar ca și spectacolul acesta.)

Toate percepțiile sunt reunite într-un focar comun: auditive, vizuale, olfactive, emotive etc. Și nu vedem foarte mult. Nu vedem deloc ce e în spate. Nu vedem ce se întâmplă cu actorii de pe scenă. Vedem doar ce este pe scenă. Putem să schimbăm decorul, să aducem alte piese de recuzită, putem să dăm actorii jos de pe scenă și să aducem alții. Putem chiar să schimbă piesa sau scenariul. Dar focarul nostru este scena, și mai mult de atât nu vedem.

Când nu te mai gândești la ceva, acel ceva dispare de pe scenă. El își lasă amprenta atât psihologic cât și fizico-chimic, și el este menținut în memorie printr-o reprezentare fizică. Dar el dispare din lumea internă. Iar rezultatul nostru în final este că lumea dinăuntrul fiecăruia, lumea aceea pe care noi nu putem s-o privim decât printr-un vizor, este o lume mult mai mare, mult mai densă, cu legi mult mai permisivă, și net diferită de lumea fizică. Dar navigând prin gânduri, ai un câmp vizual foarte mic. Iar în lumile noastre, noi suntem gânditori. Toți ceilalți reprezintă proiecții, simboluri. Nu mai sunt conștiințe net diferite. Sunt reprezentări.

Dar ce se întâmplă când scoatem și ultima conștiință din lumea cuiva? O lume în care toți sunt proiecții, și proiecțiile sunt vii. Și toți sunt oglindiri ale aceleiași conștiințe. Proiecții care devin vii numai luate de pe pagină și citite. Atâta timp cât personajele mele stau pe o foaie de hârtie, sunt la fel de moarte ca aminitirea negândită a micului dejun de ieri. Dar când ți le imaginezi, ele intră în lumea ta și prind viață.

Povestea nu e completă, așa cum mi s-a cerut când mi s-a spus pe ce temă trebuie să vorbesc, dar sper că-mi veți îngădui un pic de spațiu în mintea voastră. Doar cât un raft de cărți, nu-mi trebuie mai mult.

(Somnium, mișcarea a IVa, Allegro, imaginată de Francine)

A fost odată un scriitor plictisit, ce a compus o Simfonie, o Simfonie în patru mișcări: Allegro, Andate, Scherzo, Allegro; și după ce oile electrice visânde ai fost gândite de androizi, George și Erica au fost la un concert din muzică de Bach; și după toate acestea s-a făurit din oțelul ficțiunii supradetaliate arma simetriei, iar Corupția s-a răspândit, Monstrul a devenit … monstruos (greu de ghicit), și Omul s-a luptat împotriva Nebuniei și a asimetriei și a câștigat; iar după toate acestea am luat-o toți pe arătură în visele și în mințile altora, și am discutat efectele observării cuantice și ale pierderii coerenței unei sistem, și uite-așa am încălecat p-o șa ș-am intrat asimetric prin cele trei reflecții proiectate și proiecții reflectate unde l-am găsit (din nou) pe artistul pierdut.

(Epilog)

După ce concertul s-a terminat, amfiteatrul s-a golit, și odată cu răsăritul soarelui, domul a fost pus înapoi pe tavanul de sticlă și scena odată plină de muzică și scaunele ce stăteau sub oamenii ce gândeau au fost lăsate în obscuritate. Scena a devenit din nou amorfă, întunecată și singură.

Lui George și Ericăi le urăm casă de piatră, lupta Omului s-a terminat cu cuvintele: „Nu știu de unde a venit chestia aia, da știu că nu mai pleacă nicăieri”, celor trei demenței le spunem să aibă grijă când traversează că s-ar putea să se piardă pe drum, ș-așa grăit-a absurdul, și așa fu, ș-am încălecat p-o șa și v-am spus metabasmul așa.

 

De Andreas Vitikan

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.1/10 (8 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 4 votes)
Somnium, 8.1 out of 10 based on 8 ratings
  • Mihai

    Cam lung era s-adorm

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)