Circumstanţe atenuante

Eu n-am nevoie de sicriu. Moartă oricum nu voi mai simţi nimic. Nu înţeleg de ce oamenii distrug atâţia copaci (care înseamnă viaţă, oxigen) doar ca să facă sicrie pentru leşuri, cadavre care nu mai au nevoie de absolut nimic, nici măcar de lacrimile celor vii. Din copacii pentru sicriul meu să se facă o carte, una despre viaţa mea, pe care s-o citească doar prietenii mei, pentru că doar ei ar putea înţelege limba păgână pe care aş folosi-o în redarea unei simple treceri pe pământ. Toate vieţile sunt simple treceri, de fapt, asta până să te împiedici, bineînţeles.

Mă simt de parcă aş purta o cămaşă de forţă şi poate că sunt nebună. Nu atât cât să fiu băgată într-un ospiciu, dar sunt prea nebună ca să mai trăiesc printre oameni, care, apropo, sunt şi ei bolnavi de ei, de viaţa lor anostă. Sunt doar faze… Singurele pastile care te mai vindecă în ziua de azi sunt prietenii, dar ei sunt scumpi iar farmaciile sunt în ruină; tocmai de aceea când strângi destui bani să îţi cumperi unul, devii o parte din el iar el o parte din tine, ca atunci când aveai 4 ani şi primeai un urs de pluş de două ori cât tine şi adormeai în fiecare noapte în braţele lui pufoase şi dolofane… el era omul mare si puternic din tine, cel care visai să ajungi. Ursul meu era alb şi avea ochii verzi, aşa cum urmau să devină şi ochii mei albaştri de copil cu părul blond. Ursul meu nu zâmbea niciodată nimănui decât mie şi mereu ţipa la dădacă când ea mă certa. El îmi făcea mereu rost de ciocolată în serile în care mama nu era acasă să îmi dea. Ursul îmi citea şi mă îngrijea când răceam în plină vară. Ursul mă făcea mereu fericită însă în alt fel. Acum fericirea tuturor e la fel iar eu nu-i permit să nu fiu la fel de fericită ca şi ei. Fericirea e rutină acum.

Apoi ursul a murit. Făcusem 10 ani; a fost ucis. Am trăit o viaţă întreagă cu nişte criminali. În societatea în care trăim, nu poţi acuza pe nimeni că a ucis o parte din tine… ar fi un semn că ţi-ai terminat cypralexul.

Mie nu vrea să-mi demonstreze nimeni că oamenii luptă pentru pace, mie toţi îmi par că luptă pentru ei, sclavi ai banului şi ai piramidei evoluţiei într-o firmă; la mine toţi ţipă păstrând această linişte nedorită şi afişând priviri pline de abhoraţie.

Viaţa mea este mai nebună decât mine, biata de ea, însă este chiar tragic că la vârsta greşelilor ce vor avea consecinţe în omul pe care-l vei da lumii peste câţiva ani, ţie nu-ţi pasă decât de trecut şi eşti avid de amintiri. Ce fiinţe perimate sunt adolescenţii.

Om bolnav!

Astfel de gânduri ar trebui să fie ilegale iar închisorile biblioteci.

De Enache Lorena