Jocul dragostei şi al morţii

Sub o lespede, lângă piciorul podului zis al lui Traian, de la Turnu Severin, am văzut cândva nişte scorpioni. Corpul, de culoare maronie, este în formă de helicopter având un torace ca o platoşă, prevăzut cu doi cleşti mari şi patru picioare cum au crabii, iar coada se termină printr-un ghimpe foarte ascuţit. Imediat ce-am dat la o parte piatra, s-au împrăştiat mişunând pe picioarele scurte ale lor. Ce viaţă o mai fi şi asta? m-am întrebat. Să trăieşti la umbră, în umezeală, aşteptând vreo râmă sau păianjen, ca mai apoi să stai fără a face nimic, conform principiului treci zi, treci noapte… Am gândit astfel deoarece nu cunoşteam scorpionii şi nu-i urmărisem în intimitatea lor, dar, când am putut s-o fac, nu mică mi-a fost mirarea descoperind că trăiesc în familii – mama cu câte doi-trei urâţi de-ăştia înarmaţi cu cleşti, pe care îi agită tot timpul, închizându-i şi deschizându-i, de-ai zice că este un tic, o mişcare făcută doar aşa, să fie. Nu, uite colo, şmecherul acela tocmai a prins o râmă – o ţine cu un cleşte iar cu celălalt o toacă mărunt şi înghite tacticos. Râma se zvârcoleşte, încearcă să scape, dar ţi-ai găsit! Cleştele, când prinde ceva, nu ştie să se mai deschidă până ce ultima bucată nu dispare în gura situată în partea din faţă a capului, ca un buzunar. Alt frate de-al mâncăciosului, mai puţin norocos, se apropie şi încearcă, întinzându-şi cleştele, să apuce măcar o bucăţică, dar figura nu ţine. Zgârcitul s-a întors pe loc – o întoarcere sistem tanc – la 90 de grade, s-a încordat pe picioare, şi a ridicat coada cu ghimpele, încât acum aceasta părea un braţ înarmat cu un pumnal, pregătit să lovească. Nepoftitul s-a oprit, uitându-se la coada care-l ameninţa de sus, dar nu se dă bătut. Judecând după graba cu care mâncăul caută să termine, se vede că totuşi are un gând. După ce a înfulecat ultima bucată, s-a apropiat de vizitator, care nu era un mascul ci o… fetiţă. Bosumflată de refuz şi de modul în care a fost primită, priveşte dispreţuitor la cavalerul care vine spre dânsa, curtenitor. La ce-i bună curtoazia când foamea ei n-a primit adineauri decât ameninţări?! Şi totuşi, cavalerul e cavaler; ceva-ceva a păstrat şi pentru ea. Dintre picioruşele din urmă aduce şi împinge înainte o bucăţică de râmă, îmbiind-o pe domnişoara. Hulpavă, aceasta uită supărarea, se repede şi o înşfacă-n cleşti, făcând-o să dispară cât ai clipi, apoi aşteaptă. Ce aşteaptă? Fireşte, altă bucăţică; dar alta nu mai este. Când se convinge de acest lucru, se întoarce şi, nepăsătoare, dă să plece, fără măcar să mulţumească. Nu merge aşa, don-şoară, pare a-i zice mâncăul. Ţi-am dat să îmbuci – şi ce mâncare! – ţi-am tăiat-o chiar eu, am curăţat-o de nisip, ţi-am oferit-o gata pregătită şi acum vrei să fugi? Nu, nu merge aşa! Dintr-o săritură, a apucat-o de-un picior şi o târăşte ca pe sanie spre adăpostul său. Domnişoara, care asta aştepta, nu s-a împotrivit, nici nu a încercat să se agaţe de o pietricică ori fir de iarbă… Deloc! Chiar îi face plăcere. Junele a tras-o într-un loc unde e sigur că nu vor mai veni şi alţii. Fără multe menajamente, o manevrează în faţa lui, căutând poziţia cea mai convenabilă, apoi, un salt şi e deasupra ei.
Aşa a început jocul dragostei între cei doi scorpioni, joc ce-i prinde în mrejele sale, joc plăcut în care se pune oarecare gingăşie – dovadă picioruşele lor ce se împletesc şi se mângâie; corpurile se petrec, pe rând, unul pe sub celălalt. Alunecarea corpurilor şi masajul ce şi-l fac reciproc, atingându-şi cleştii, pregăteşte, de bună seamă, ultimul act. Domnişoara este numai aşteptare. Încordată şi nervoasă, ea stă cu coada-n aer, dar nu pentru război. Cavalerul nu mai ezită. Agăţat de dumneaei cu toate picioarele, a cuprins-o pe sub abdomen cu cleştii, îndeplinindu-şi menirea. Acum, el trăieşte din plin actul, atât de concentrat încât are vreme doar să savureze plăcerea. Absorbit cu totul, nu vede cum ghimpele din vârful cozii partenerei sale îi caută încheietura dintre cap şi trunchi. Poate că nici nu simte ghimpele pătrunzându-l încet, încet, şi deşertând în corpul fericitului mire întreaga încărcătură de venin. În mai puţin de câteva secunde jocul dragostei s-a încheiat cu jocul morţii. Otrăvit, cuprins de oboseală, de somn, masculul alunecă şi cade, servind apoi drept masă copioasă domnişoarei, care-l roade până la ultima fărâmă. Cumplit joc al dragostei… cumplit final… Oare-l ştia dumnealui înainte de-a se angaja? Se prea poate, însă legea trupului, fiind mai puternică decât teama, învinge. Şi… distruge!

De Horia Criosteanu

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 7.6/10 (5 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +7 (from 9 votes)
Jocul dragostei şi al morţii, 7.6 out of 10 based on 5 ratings