Păcatele Olgăi

Marea, invadată de alge, începe îndată a prinde o culoare bolnăvicioasă. Olga avea ochii întocmai aşa, mari şi cuprinşi de alge. Erau ochii bulbucaţi ai tatălui său.

În clipa când se născu, Olga slobozi un strigăt ascuţit, asemănător cu plăcerea în care-şi va da sfârşitul, şi-şi deschise ochii băltoşi, spre cunoaşterea acestei lumi stranii.

Pielea ei răscoapta avea să poarte un miros mustind a păcate din clipa când deschise ochii şi până în cea în care îi va închide, făcând dragoste cu singurul bărbat pe care-l cunoscu.

Olga purtă pecetea senzualităţii pentru restul vieţii ei singuratice, viaţa luminată doar de un singur eveniment notabil, ce a fost şi ultimul.

Ea fu zămislita dintr-o privire plesnind a dorinţă a mamei sale către un soldat din al Doilea Război Mondial, ce veni la capătul lumii să-şi curme viaţa pierdută. Dar rămase acolo, la marginea lumii unde trăiau Olga nenăscută şi cu mama ei. Şi-n ziua în care fiica lui împlini 7 ani, îi cumpără cadou o conservă de piersici prea coapte, din acelea care se topesc dureros de plăcut în gură. El se taie la arătător şi peste 3 zile toată vlaga din el se scurse şi muri de septicemie intr-un colț uitat de lume. Ce bizar, venise în locul acela pentru a muri, găsi fericirea şi pieri în vâltoarea ei. Îl îngropară c-o ruginită conservă de piersici alături.

Copilăria ei fuse nespus de fericită, ca multe copilării privite dintr-un viitor nesigur. Singura amintire care-i rămânea era de când culegea crizanteme în fiecare toamnă cu mă-sa, iar acesteia din urma de la una dintre crizanteme îi porni o alergie groaznică, de-i apărură bube dulci ce răspândeau un miros naiv de copil. Maică-sa prinse boala copilăriei, se puse-n pat, iar peste noapte crescu o grădină în corpul ei. Din acel moment, Olga fu singurul om de la acel capăt de lume.

Crescu strâmb, ca un copac în rafalele vântului, dar minunat, aşa minunat, dar viaţa trecea pe lângă ea că zilele dilatante de vară.

Până când, într-o zi, se construi o linie ferată în deşertul acela, iar trenul trecea prin stratul ei de flori şi toate muriră. Un străin coborâ la acea staţie unde nimeni nu cobora, avea o crizantemă în mână şi spuse că-şi caută tatăl pierdut după al doilea mare război. Ea fu îmbătata de mirosul acelei flori nebune din trecutul ei, el de izul părului ei păcătos şi uită de tatăl îngropat alături de-o conservă. De unde să ştie Olga c-avea să moară peste câteva minute într-o încleştare cu un străin c-o crizantema ? Şi mă întreb unde s-a pierdut întreaga fericire ascunsă din viaţa minunatei.

             Cine ar fi crezut că Olga era o sfântă? Căci ea a căutat toată viaţa o lumină, fără să ştie că purta în mâna ei o lumânare pâlpâind prin coridoare întunecate. Ea încerca să ajungă la acea lumină şi-o căuta disperată în noapte. Dar într-o zi, o rafală stinse flacăra lumânării. Şi întuneric pentru Olga. Căci  așa ne deșirăm cu totii, precum fructele răscoapte in plăselele a ceea ce iubim. Viața mea, plină de sânge si praf.

De Smaranda Iuliana Consuela

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.6/10 (28 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +16 (from 24 votes)
Păcatele Olgăi, 8.6 out of 10 based on 28 ratings
  • Cris

    bravo, Iuli! scrii din ce in ce mai bine!tine-o tot asa, cultiva-ti spiritul, informeaza te tot timpul si in felul asta vei deveni si mai buna!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)