Concret

Era o dimineaţă de mai şi Victor iubea. L-a trezit din somn pulsaţia venei stângi de la piciorul drept. Prea obosit să se ridice pentru a opri alarma, în cameră răsuna solo-ul lui preferat de chitară dinspre picior. Într-un târziu, se ridică din pat şi merse şontâc spre fereastră. Afară, culorile se desprindeau de pe blocuri si se aşezau pe cer pentru a-l pregati de zi. Textura oglinzii îşi luă zborul si formă o rază direct pe faţa lui Victor, care, v-am mai spus? Iubea.
Nu era ceva neaparat nou pentru el. A mai iubit si înainte: acul de la cititorul de discuri de vinil, şoseta albastră de pe dulap şi sprâncenele lunii când se ridica după deal. Dar acum, acum era puţin diferit, nu ştia ce iubeşte: clipitul, îndoirea genunchilor, geana de pe obraz sau firul despicat din creştet.
La ce se gandea Victor cu o ceaşcă de ceai cafeinizat în mână în timp ce se uita la reflecţia umbrei lui pe un ciob de soare de pe pervaz? Poate la flori si covoare. Ea era ( trebuie menţionat) artista covoarelor. Nu e uşor. Covoarele au nevoie de multa energie, iar până intră în posesia viitorilor stăpâni, Ana, personajul nostru, trebuia sa fie foarte voioasa şi grijulie pentru a nu contribui la degradarea si claustrarea lor. Ele sunt mari personalităţi: nesătule, hapsâne şi arogante, uneori. Ea a reuşit să le îmblânzească…
Amintirea lui Victor se proiecta pe peretele lateral al camerei hexagonale, iar el se simţea ca într-un vis din care, atunci cand îl visezi, îţi doreşti să nu te mai trezeşti niciodată. Întâlnirea dintre ei a fost cat se poate de atipica: Victor îşi ţinea echilibrul pe o sârma aşteptând autobuzul cu numarul 23, grijuliu să nu cadă. Ziua începuse prost pentru el, micul dejun refuza cu îndârjire să se răceasca, aşa că îşi lăsă pofta în cui plângând, implorând şi plecă de acasă mai supărat decât atunci cand se trezise cu faţa cearşafului spre el. Asta îi mai lipsea, să întarzie autobuzul. Ştia ca nu îşi poate ţine echilbrul mai mult de 20 de minute, iar următorul l-ar fi făcut să întârzie la serviciu, ceea ce, din nou, ar fi fost foarte neplacut.
Şefului sau îi plăceau oamenii punctuali care ajungeau insoţiţi de ceasuri batând ora fixă. Neliniştit, Victor se uita plin de speranţă în direcţia din care venea mijlocul de transport în comun. Nu îşi putea permite o maşina pentru că romanul lui nu fusese apreciat de critici. „ Se îndeparteaza prea tare de realitate” spusera ei. „O lume în care fotografiile nu se mişcă, cerul îşi schimbă culoarea foarte rar şi luna tace?” „Nu există, nu o sa placă, nu!”
Fire sensibila, Victor s-a simtit deznădăjduit şi damnat 10 zile dupa recenzii.
În mintea lui, în lumea lui perfecta pomii creşteau doar pe pamant, iar criticii ştiau sa îşi mişte colţurile buzelor într-o grimasă ce se cheamă zâmbet. Însă, planul ideatic în care îşi proiecta întreaga existenta lua naştere doar pe hârtie…construcţiile alegorice înălţate de el se năruiau în timp ce erau citite critic. Praf. Asta rămanea din truda lui. Noroc că îşi pregătise un pămătuf şi un făraş pentru orice eventualitate. Mai avea cateva vase în care păstra cenuşa unor povestiri despre vremuri imaginare în care existau cavaleri pe cai şi pedepse capitale. Nici ele nu au trecut proba de foc pentru a se transforma în altă stare de agregare.
Astfel, Victor s-a resemnat şi s-a rezumat la a fi un simplu traducător de frecvenţe pentru a permite oamenilor să comunice cu tot ceea ce-i înconjoară. În mare parte, slujba lui presupunea setarea unor aparate care să capteze undele şi să le transforme în părţi de vorbire şi onomatopee. Majoritatea mesajelor le transmitea biroului de informaţii de la etaj; din când în când mai apărea câte o ştire interesantă: vecinei i-a dispărut aragazul pe care îl fixase cu bandă dublă adezivă. Cum a putut evada cu un sistem de securitate atât de bine pus la punct?
Pe Victor îl fascinau misterele pentru că citise poveştile unui detectiv Holmes când era mic, carte declarata ilegală în momentul acţiunii noastre. Bunicul lui reuşise, nu se ştie cum, să transceadă imaginaţia nepotului său şi să-i materializeze dorinţele sub formă livrescă. Fantezia intuitivo-creatoare a lui Victor îşi arogă libertate absolută, iar el nu se mai oprea din vis. Desigur, odată cu dezmărginirea bunicului dispăru şi cartea fără să o mai găsească vreodată.
Autobuzul nu se arăta nicăieri, iar echilibrul devenea precar. Tic…tac…tic..tac…în aproximativ 20, 234567 secunde, Victor urma să cadă de pe sârmă, când simţi un fior prin axul transversal al corpului. Atunci apăru Ana, o năluca, aruncându-i un preş- covor embrionar- pentru a-l salva din ghearele gravitaţiei. Nu a reuşit să-i prinda decât urma, un clipit sfios spre el, de ajuns pentru a o recrea celulă cu celulă in mintea lui. Ana. Ana.
Victor credea că omul este limitat la o sumă finită de posibilităţi, o formă determinată de existenţă, însă acum îi era demonstrat contrariul. Obsesia veşniciei îl părăsi brusc, iar singurul lui gând era să o gaseasca.
~Ai o fire de artist, şopti lumina.

De Ioana Motoc

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)