Eram singur într-o lume a grupuleţelor. Trist, îmi adânceam starea de singuratea retrăgându-mă în colţul meu, acolo unde nimeni nu putea să mă deranjeze…. Colţul era cel mai sigur loc din lume, unde nimeni nu putea să mă rănească, unde nimeni nu risca să intre şi de unde eu nu riscam niciodată să ies. Să risc într-o lume a inceritudinilor nu era punctul meu forte. Chiar dacă nu fusesem niciodată rănit, îmi era frică de vreo rană care m-ar fi putut doborî.
Şi, inconştient, mă feream de orice apropiere şi de orice pas care m-ar fi făcut să ies din carapacea mea.
Acolo, în mediul meu sigur, eu eram stăpânul şi sclavul locului. Eu îmi spuneam gândurile şi tot eu le auzeam, singurătatea era cea mai bună prietenă şi singură în care avea încredere.
Eram retras şi tăcut, inourat şi crunt, cald pentru nimeni decât pentru mine însumi plăcându-mi să mă îmbolnăvesc de singurate şi să încalc regula de aur a socializării: ,,nu este bine că omul să fie sigur…”. Nu era chestia mea să socializeze. Şi, gândindu-mă la mine ca la un unicat, că eu, singurul din toţi care nu sunt la fel cu ceilalţi, mă retrăgeam în carapacea mea şi nu-mi mai rămânea decât atât: să trăiesc singur.
Desigur că găseam şi motive. Găseam motive să nu mă împrietenesc. Admiram unitatea grupurilor dar uram frivolitatea lor mai mult. Şi mai mult, uram superficialitatea discuţiilor, gândurilor şi faptelor. Nu mă găseam în jocurile lor. Nu întelegeam patimile lor. Nu apreciam munca şi preocupările lor. Nu ştiam motivaţiile lor şi nu consideram util ceea ce pentru ei era esenţial.
Găseam motive şi îmi plăcea să mă scald în ele, să le repet ca o rugăciune, ca o litanie. Mă ajută să mă concentrez asupra unui motiv pe care eu îl consideram sfânt: să fiu SINGURUL. Nu primul, nu ultimul, nu unicul, ci singurul care e singur, care nu are nevoie de ceilalţi. Rămâneam în starea mea şi îmi plăcea aşa, ştiind că nu era bine. Dar şi compătimirea. Mă ajută compătimirea ceilorlați dar şi autocompătimirea mea. Sau, nu mă ajutam de nimic.
Continuam aşa, indiferent la ce e în jur şi crezând că îmi face bine, când eu, de fapt, îmi făceam rău. Şi nu găsea nimeni destul de potrivit să îmi spună… ŞI, chiar dacă îmi spunea, luam ca un folos pentru a mă adânci în gândirea mea.
Singurătatea mi se părea o armă, o onoare şi o misiune. Mi se părea ceva unicat care era destinat mie. Mi se părea că îmi aparţine că am drept de decizie pentru viaţă şi moarte. Dar nu. Nu eram singurul care eram singur, nu eram singurul care consideram singurătatea o armă. Aflam, pe zi ce trece, că unii aveau mult mai multe motive să fie singuri, în timp ce, alţii, aveau motive mult mai puternice decât mine să considere singurătatea o misiune. A urmat o concluzie amară: nu eram singurul singur. Mai erau destui ca mine. Nu eram unicat în singurătatea mea. Trebuia să fac ceva, să fiu iar unicat, până când am ajuns la concluzia că să fii la fel ca ceilalţi nu e chiar aşa rău.
Să ajung la această concluzie m-a ajutat …o EA. Bineînţeles că,  în orice poveste trebuia să apăra o EA. Ea nu era singură niciodată. Ea era prinţesa propriei vieţi având, parcă, dreptul să hotărască câţi să fie în jurul ei şi câţi nu. Bineînţeles că m-am îndrăgostit. Era ceva normal că noi, cei singuri să ne îndrăgostim de cei cu mulţi în jurul ei, care gravitează ca fluturii lângă bec..
Nu m-a frapat lipsa singurătăţii cât m-a frapat ea. Tipic mie să mă îndrăgostesc de cineva care zâmbeşte. Deci m-am îndrăgostit de zâmbetul ei. Apoi, mersul graţios şi gesturile fine nu au făcut decât să adâncească sentimentul.
Ea era una, eu eram unul din zecile de singuratici din jurul meu. De ce m-ar fi ales pe mine? Mângâindu-mă cu gândul acesta, am aşteptat un refuz cu inima deschisă, pregătit. Numai că refuzul nu a venit. Ba chiar a venit o încurajare, şi încă una, şi încă una. Până ce aceste încurajări au dat o speranţă inimii mele. Atâta speranţă încât m-au făcut să uit de rezerva mea obişnuită.
După luni în care eram uitat şi lăsat în singurătatea mea, acuma găsisem o speranţă, o cauză pentru care să lupt. Încet-încet am uitat de singurătatea şi rezervele mele. Am uitat de amărăciunile şi gândurile mele negre. Acum, copacii erau înfloriţi, iarba era verde, aerul era curat, viaţa era frumoasă, aveam pentru ce să trăiesc, iubeam şi iubirea mi-a dat viaţa. Dar uitasem ceva: uitasem de mine.
A urmat ceva frumos şi curat: eu îndrăgostindu-mă şi ea încurajându-mă tot mai mult, fără să dea semne că ar fi avut aceleaşi sentimente ca şi mine. Şi nu avea. A venit ziua când am aflat şi asta. Când tot cerul a căzut peste mine. Când viaţa mea s-a sfârşit.
Şi atunci ceea ce iubeam a devenit durere. Şi durerea a devenit URA. Şi ura a devenit mânie. Şi mânia a devenit răzbunare.
Dar cum să mă răzbun pe cineva care nu mi-a greşit? Dragostea cu milă nu se poate, nu-i aşa? Nu nu se poate. Dar frivolitatea ei m-a făcut singur. Şi mai mult decât singur m-a făcut rănit şi vulnerabil la alte răni, aşa că ura era bună. Era sănătoasă. Era…. vindecătoare, curată, fină şi punea stăpânire peste mine.
Am început să gândesc la moduri în care aş putea să-i arăt ura mea, cum i-am arătat iubirea, dar parcă nu găseam. Singurătatea mea nu mai era armă, era țepușă. Nu mai era misiune, era sinucidere, nu mai era plăcere, era durere pură. Nu mai era siguranţă, era reflecţia batjocurii celor din jur.
Asta era! Trebuia să fie şi ea singură. Ea nu avea cum să fie singură. Ea, mereu era înconjurată de către cineva sau ceva. Ea era intangibilă, supremă, deasupra urii mele. Durerea mea nu o atingea, iar sinuciderea mea nu o făcea decât mai puternică. Trebuia să fac ceva. Poate că pentru alţii era simplu dar pentru mine era capital că această poveste să se încheie, şi să lase loc singurătăţii de dinainte, cea liniştitoare şi plăcută.
Lupta din mine s-a decis: trebuia să îi fac rău. Trebuia să îi arăt şi ei ura pe care am simţit-o eu. Să o fac să simtă ura pe care am simţit-o eu. Aşa că m-am hotărât: am să mă duc să îi vorbesc; am să mă duc să îi arăt din veninul meu. Să o înţep cu vorbele mele şi ea să simtă durerea urii.
Nu aveam un plan exact. Trebuia doar să vorbim. Aşa că m-am dus la ea cu ură. Dar ea era intangibilă. Orice cuvânt veninos de-al meu venea înapoi. Orice revărsare de ură era primită cu batjocură. Atât de multă batjocură încât m-am înfuriat. M-am înfuriat şi nu mai judecam. Eram orb dar parcă înregistrăm totul. Vedeam, ca prin ceaţă, cum ura din mine o apucă de gât, cum o dă cu capul de pereţi şi cum scoate cuţitul şi-l infinge în ochi, până-n creier.
Apoi m-am trezit. Era linişte. Vedeam foarte bine. Vedeam şi dezastru care l-am făcut. Mobile răsturnate, bibelouri sparte, covoare îngrămădite, şi, în mijlocul camerei EA. Am alergat într-o suflare să văd dacă mai trăieşte. Era inertă. Nu mai avea puls. Nu aveam nevoie de plan. Am scos cuţitul şi am plecat de acolo.
Ascuzându-mă după ziduri şi mergând prin umbre mă feream de lume dar nimeni nu avea grija mea: eram într-o lume aglomerată, dar plină de oameni singuri. Aşa că am ajuns acasă unde m-am spălat şi am ars hainele. Şi apoi am aşteptat să vină să mă ia. Dar nu au venit nimeni. Am rememorat totul: cearta, nebunia, mânia şi întunericul. În mijlocul întunericului mi-a rămas ceva: ultima ei privire, după privirea de surpriză, mânie şi groază, a urmat privirea ei încărcată cu ură. Cu multă ură. Acea ură mi-a dat satisfacţie: îmi îndeplinisem planul. O făcusem să simtă aceeaşi ură care o simţisem eu. Reuşisem.
Mi-am continuat activităţile obişnuite. Nimeni nu mă baga în seamă. Eram singur şi scăpasem nepedepsit. Era cea mai mare răsplată a unuia plin de ură. Era cea mai mare satisfacţie. După ce ţi-ai aruncat ura într-o lume plină cu versete ale iubirii, să scapi nepedepsit e cea mai mare satisfacţie.
A urmat o altă perioadă plină de singurătate. De liniştită şi calmă siguranţă. Eram fericit. Îmi făcusem culcuşul din sânge şi nu mă deranja deloc. Eram ca într-un carusel de singurătate şi nu mă atingea nimeni. Când vroia cineva să mă atingă, ura din ochii ei mă făcea să merg mai departe.
Apoi am cunoscut o altă ea. Deşi îmi pusesem multe scuturi ea vroia să treacă de toate şi să mă iubească. Iar eu nu mai puteam permite asta. Misiunea mea era ura. Nu puteam iubi. Nu trebuia să iubesc. Aşa că am îndepărtat-o fiind din ce în ce mai categoric. Nu mai că ea se apropia de fiecare dată fiind de fiecare dată mai insistentă.
Aşa că am plănuit totul. O nouă ceartă. O nouă mânie. O nouă negură. O nouă nebunie. Un nou cuţit înfipt în creier. O nouă privire plină de ură care mă făcea să merg mai departe. Eram singur, aşa cum mi-am dorit dar parcă lipsea ceva. Parcă îmi doream ca să tot obţin privirile alea încărcate cu ură.
Aşa că vroiam să îmi fac o distracţie din aceste certuri. Şi au urmat câteva. Şi am avut succes. Dar apoi, m-au găsit şi m-au oprit înainte să obţin o ultimă privire de ură de la femeia 10.
M-au internat într-un sanatoriu, unde îmi puteam împroşca ura mea liniştit. Nimeni nu mă baga în seamă. Toată lumea credea că e delirul unuia care e singur. Dar eu realizam ceva: nu mai eram singur. M-au prins.
Apoi a venit o altă ea. Femeia numărul 11. Eram, parcă, colegi de suferinţă. Ne găseam sufletele pereche unul în celălalt. Eram amândoi nesiguri, închişi şi plini de ură. Apoi am început să ne deschidem şi să ne aruncăm ura, unul împotriva celuilalt.
Urma să fie ultima mea crimă. Crima perfectă. Ea avea să fie cea care să îmi aducă cea mai multă ură. Am plănuit totul până în cel mai mic detaliu: surpriză, groază, mânia şi ură. Urma să fie retragerea mea apoteotică de pe piaţa urii. Şi avea să fie ceva fabulos. Ciudat e că atunci când îţi plănuieşti ceva atât de mult timp, te aştepţi ca ceva să nu iasă. Însă iese totul. Pentru că în viaţa reală nu există eroi, nu există miracole. Există numai oameni singuri. Iar cei singuri sunt totdeauna plini de ură.
Ne-am întâlnit. Am început cearta. Eu deja savuram momentul. Eram maestro la început certuri. Le începusem de cel puţin unsprezece ori până acum. Apoi ea m-a prins de gât – surpriză. Apoi am văzut în ochii ei hotărârea şi m-a apucat mânia. Apoi au urmat clipe infinit de lungi în care m-a apucat groază – ea CHIAR avea de gând să o facă. Apoi am văzut cum cuţitul se îndreaptă spre ochiul meu, atunci i-am arătat ura. Întuneric.

[Opt7_Microdata_Person_563362677]