Povestea lui Gilbert Flynn

Partea I : Ant

– Şi cum se zice la furnică?
– Ant! Răspunse clasa la unison.
– Şi cum se zice la albină?
– Bee!
– Şi la pisică?
– Cat!
– Şi să vedem la litera “d”. Învăţătoarea şi-a pus gânditoare arătătorul pe frunte, presând puternic pe zona tâmplelor.
– Câine? Glasul lui Gilbert era surpins. Cum o învăţătoare ca domnişoara Green tocmai litera “d” nu o ştia?
– Aşa e domnişorule Flynn. Acum, clasă – şi făcu un gest teatral din mână indicându-l pe Gilbert – , cum se zice la câine?
– Dog! Surprinzător, Gilbert era singurul copil care nu a răspuns. Însă nu era ceva ieşit din comun. La orele domnişoarei Green, băiatul refuza să mai participe după ce orologiul indica ora fixă.

Partea II: Wolf

Drumul spre casă era întotdeauna infinit. Dar comparativ cu orele domnişoarei Green, păreau o nimica toată. Cochetă, cu parul mereu prins în coc şi acoperit de o plasă subţire, dantelată, domnişoara Green ţinea din tot dinadinsul să-i înveţe pe copii din clasa a patra limba engleză. Astăzi era ziua animalelor din trei litere, enumerate în ordine alfabetică. De fapt, s-au oprit la litera “y”, deoarece după cuvântul “yak” domnişoara nu a mai reuşit să găsească un alt animal. Probabil nici nu exista.
Astăzi nu mai doreau să fie avioane de război, băieţii îndreptânu-se spre casă cu mâinile pe lângă corp, nu lungite la nivelul umerilor, pentru a indica două aripi larg deschise de bombardier.

– Robert Wolf e jucătorul meu preferat! Să-l fi văzut în meciul de aseară! O Doamne, zici că era în flăcări! Entuziasmul reapărea gradat în tonul vocii băiatului.
– Mai termină Gilbert, toată lumea ştie ca Max Maxwell e cel mai bun jucător de baseball! Iar meciul de aseară a fost o făcătură! A răspuns tăios colegul său din clasa a şasea, Tim Morisson.
– Ba nu! Iar Gilbert scoase limba în semn de protest.
– Ba da! Grimasa fu reprodusă întocmai de Morisson.
– Ba nu!
– Ba da! Şi cine mai zice ceva e un fraier!
– Ba nu! Te oftici! Gilbert bătea cu pantofii în pământ, supărat, chiar dacă ştia că n-are voie pentru că “i se vor tocii flecurile” – orice însemnau acele “flecuri” -.
– A da? Ia fi atent: La Ilie-n poartă, o pisică moartă, cin’ o râde ş-o vorbi, o mănâncă coaptă…
– Cu mujdei cu pătrunjel, cu untură de căţel.

John Gaine şi Edward-Dinţi-De-Castor tăceau de mult, neparticipând la discuţie încă de la incipitul ei. Nu îi interesa bassebal-ul! Doar hockey-ul şi jocul de ruble de pe Strada Principală.

Partea III: Camel

S-au despărţit fără să spună vr-un cuvânt…de fapt, au făcut doar Semnalul-Strict-Secret-Şi-De-Nimeni-Înţeles. Pe scurt SsssDNÎ. Dar nu erau siguri că se punea drept cuvânt, aşa că nimeni nu mânca pisica moartă. Li se părea amuzant cum suna “SsssDNΔ, asemeni unui şarpe care se îneacă, când se ajunge la acel “DNΔ…asemeni lor când beau sirop de mure cu sifon rece şi sughiţă. SsssDNÎ era, de fapt un lung şir de A-uri, zis exact aşa cum te pune doamna Candy –care nu era deloc dulce –, asisetenta medicală. Ceea ce făcea acest sunet special era mâna pusă peste buzele rotunjite, asemeni indienilor americani.

– Neaţa ta…taa…taaa…tata. Şi băiatul fugi pe scări până în camera lui. De aproximativ optzeci şi patru de zile, de fiecare dată când intra în casă simţea că se sufocă. Şi, asemeni lui Sherlock Holmes şi doctor Watson şi Hercule Poirot şi Fred, Velma, Daphne, Shaggy şi Scooby, dezlegase misterul! Gilbert ştia că, până să deschidă uşa casei nu tuşea deloc, nu se sufoca şi nu-l durea pieptul. Deci explicaţia era una singură: Cămile!

A coborât în grabă pentru a-i zice tatălui său ceea ce aflase. Ştia că îi era greu după divorţ şi doar ţigările îi alinau durerea, dar trebuia să afle! Doar era om mare!

– Tată, ta…tă. Fumul gros parcă muşca din aerul parfumat al sufrageriei.
– Ce-i? Vocea îi era groasă, asemeni unui bariton.
– Tată, eu tuşesc şi cred ca e de la cămilele tale!
– Gilbert, nu-s cămile! E “Camel”. Pentru Dumnezeu, doar faci engleză la şcoală, e atât de greu să înţelegi că-i numele unui pachet de ţigări?
– Tată…
– Fugi în camera ta!
– Dar, tată… .

Zgomotul răsună în toată casa, parcă ridicând şi mai sus fumul tutunului ars. Era un zgomot înfundat, nu melodios, asemeni Maşinii Misterelor, sau Maşinii de Îngheţată a lui Ralph. Era zgomotul unui copil de clasa a patra ce învăţa animalele cu domnişoara Green – niciodată “doamna” ! -, şi care acum zăcea pe podea.

Partea IV: Cancer

Acum învăţau cuvinte grele, ce aveau menirea să-i ajute în clasa a cincea la istorie şi ştiinţele naturii, precun: Alberosaurus şi Brachiosaurus – nişte dinozauri vechi şi de demult care nu mai apăreau şi deci nu mai trebuiau să fie învăţaţi, era de părere Edward-Dinţi-De-Castor -. Gilbert nu avea idee ce se mai întâmplă la şcoală deşi l-ar fi fost interesat să afle de ce domnişoara Green e acum “doamna Green” şi de ce Tim Morisson şi John Gaine s-au mutat, imediat după internarea lui, la “o şcoală mai bună şi mai interesată din Vest”…sau era “interesantă” ? Oricum, era un cuvânt prea lung pentru Gilbert care era prea ocupat cu pregătirile de nuntă.

* * *

Băiatul a fost dus pe braţe la cel mai apropiat spital. Tatăl său, domnul Flynn, era îngrijorat datorită căzăturii şi spera din tot sufletul ca băiatul să-şi revină, sperând doar la un cucui sau o uşoară durere de coloană şi coaste.
Vestea îl şocase. Mai întâi divorţul de doamna Flynn iar acum asta. Era conştient că era vina lui şi nu-şi putea iersta lucrul acesta nici în ruptul capului! De ce nu el? De ce nu el, un bărbat şi aşa trecut prin viaţă?! De ce copilul său, singurul său copil, care nici măcar nu a pus gura pe filtrul unei ţigări?! De ce Gilbert Flynn să aibă cancer la plămâni în fază terminală?!

* * *

Gilbert purta o pijama albă, cu o bandană neagra drept guler. Nu putea să poarte mâneci lungi, deoarece îi jenau perfuzia. Însă asistentele i-au pus un fluturaş roşu la branulă, culoarea preferată a băiatului.

În ultimele două luni, Gilbert a făcut tot ceea ce vor face prietenii săi, Edward-Dinţi-De-Castor, Tim Morisson şi John Gaine într-o viaţă. Asta a fost dorinţa lui: să-şi trăiască viaţa asemeni unui om obişnuit, într-un timp dictat de pastile şi perfuzii: s-a căsătorit cu o colegă mai mare cu un an decât el, de la Secţia Doi ce suferea de leucemie tot în stadiu terminal, a citit ”Mein Kampf” – auzise el că e cea mai “bărbătoasă” carte posibilă – , gătise singur – la micuţul aragaz cu un ochi al asistentei Lumpf – şi, lucurl de care era cel mai mândru, îi împăcase pe a lui Maman şi al său Papa , actuali recăsătoriţi şi plini de lacrimi la mormantul lui Gilbert Flynn.

De Ioana Nir

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.8/10 (4 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
Povestea lui Gilbert Flynn, 9.8 out of 10 based on 4 ratings