Din sămânţa florii, pusă în pământ,
Iese un copil,
Un nou început.
O viaţă plină de aventură,
Cunoaştere şi învăţătură,
Este chiar în faţa lui,
Dar are un gust amărui.
Şi în sufletul său ştie
Că ceva nu e bine
Şi ştim şi noi
Că e o dezordine.
Nu vedeţi că, crăpăturile unui perete
Prin care intră lumina
Le astupăm cu rugina
Şi ne blocăm în întuneric.
Putem să ieşim,
Dar suntem grăbiţi
Încontinuu fugim
De timp şi-mbătrânim.
Nu ştim că
Timpul nu se-ntoarce
Nici de dor, nici de pace,
Dar noi îl vrem înapoi,
Căci ne e frică de schimbări.
În timp ce cad petalele florii,
Încet, încet,
Noi mai căutăm un buchet
Pe care să-l plantăm.
Dar dacă nu-l găsim,
Nu supravieţuim
Şi ştim bine de ce,
Căci nu mai e.
Ca atunci când vine iarna
Şi natura moare,
Vine şi la noi sfârşitul,
O durere arzătoare.

De SCARLAT Sofia