Saisprezece

Ne-ai lăsat în beznă să rătăcim
Să plângem crunt și să răcim
Și am murit de frig,
de frică.
Tu știai că ne place să zâmbim la soare
Și s-admirăm fiecare floare

Fluturii s-adapă la streașina casei tale
Și s-au pornit a ne boci cu jale…

Dar nouă încă ni se zbate nevăzut
O aripă..

Suntem aproape de malul lacului și Aldo mă privește dulce. E și Ana cu noi. Ne hotărâm să stăm împreună, adică mai bine zis Aldo e hotărât să își petreacă ziua cu mine și să îmi spună că mă iubește dar nu poate să mă lipsească de ea. El credea într-un timp că Ana e soră-mea și când i-am zis că e doar prietena mea cea mai bună, sufletul meu pereche, s-a mirat și a zis să nu mă grăbesc cu astfel de afirmații. Nu înțelegea nici el pe atunci mai nimic. Dar mă întorc pe malul lacului, Ana privește ca de obicei tăcută și visătoare către partea încărcată de vegetația luxuriantă a lacului iar Aldo e mult prea mirat de cât de ciudățele putem fi, dar având în vedere că mă place mult e dispus să o accepte și pe Ana în relația noastră. Poate se gândește la un threesome. Sau poate că prezența ei docilă și tăcută trece neobservată.

……………………………………………………………………………………………………………………………..
Acasă Singurătatea mă apasă pe frunte sau pe gingia de jos, nicio mâncare nu avea gustul ei propriu ci unul amestecat cu sânge și iz de fier.
Mă uit la tavan și disec probleme inexistente. Între mine și Aldo desigur este o atracție, ne mai întrecem cu bicicletele, uneori îl privesc fără să își dea seama, și mă simt de parcă aș fi într-un cerc imens în care mă plimb pe un itinerariu ondulat, ma țin cu mâinile de-o parte și de cealaltă, ca și cum aș fi legată de o masă de tortură iar degetele de la picioare le curbez și le încordez tare, tare pe stinghia de jos, pe fierul cercului și mi-e teamă să nu cad în timp ce mă rotesc în jurul poveștii lui.
Sper că ne vom vedea la ziua Rominei. Nu știu dacă va veni, poate vom dansa. Cred că o cam iau razna, nu știu ce am. Când am stat pe banca din fața porții lui am fost incredibil de ipocrită. L-am întrebat cum îl cheamă pe băiatul blond (mie nici nu îmi plac blonzii?!?) care trece spre casă în fiecare după-amiază la șase fix. S-a supărat, mi-a zis să îl întreb singură, s-a ridicat și m-a lăsat acolo.
Ieri Romina a plecat de acasă, părinții au căutat-o două zile. Au venit și la mine să o caute, s-au uitat până și sub pat. Le-am zis doar că nu este, cu mine a ramas doar Ana. Visăm împreună la iubire și știm că nu o vom găsi niciodată, poate doar împreună, iubirea dintre noi două este tot ce putem aștepta. Ne uităm la filtrul de cafea. Ana îmi povestește o chestie super haioasă. Cu ceva timp în urmă ea nu știa sensul verbului „a flirta”, se gândea că un băiat și o fată se iau de mână, ca prin farmec devin mici de tot și intră în filtrul de cafea, acolo se rotesc împreună până amețesc. Se rotesc de la cinci minute, până la câteva ore. Când era și mai mică Ana credea ca cei doi nici nu mai ies din filtru, rămân acolo și se rotesc toată viața lor. Apoi și-a dat seama că ies, dar ies zbuciumați, nu se mai țin de mînă și au gust amărui și sălciu de cafea stătută pe buzele lor livide.
………………………………………………………………………………………………………………………………
Trec două zile, apoi două săptămâni, trece o vară întreagă și simt cum timpul se scurge prin degetele de la mâna mea stângă. Pe Aldo l-am părăsit într-o dimineață când am realizat că nu îl pot iubi iar Romina a murit. S-a întors acasă dar era deja moartă, pe parcursul anilor, am murit toate. Deși rând pe rând ne-am întors acasă. Ne petrecem diminețile bârfind lângă cafele, ne holbăm la filtru și ne gândim la Șaisprezece.

[Opt7_Microdata_Person_13360178]

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
Saisprezece, 9.0 out of 10 based on 1 rating