Ultimul om

„Eu una nu am nicio problemă cu nemurirea. Aş putea foarte bine să fiu conştientă de minutul zilei în care inima mea se va opri epuizată şi corpul îmi va inţepeni, tânjind după o odihnă de care nu mă pot bucura şi nu mi-ar păsa câtuşi de puţin. Gândindu-mă la moartea mea, mintea îmi crează un tablou ambiguu în care eu apar ca o umbră, o încercare de fiinţă desenată prost de mâna unui copil care abia a învăţat să ţină un creion în mână, levitând asupra unui public care priveşte plictisit la un trup înconjurat de un gol în care nimeni nu îndrăzneşte să patrundă. Moartea este, într-adevar, un subiect nesecat de scenarii.

Pusă în situaţia de a fi nemuritor, probabil că m-aş opri la vârsta la care aş putea afirma amuzată, ca un Faust care şi-a păstrat sufletul pentru proprii demoni, „Clipă, stai, eşti atât de frumoasă!”, crezând că o zi începută bine se termină şi mai bine şi uitând că o zi integrează 86.400 de secunde care ţi se pot înfăţişa în diferite chipuri, alterându-ţi starea sau amplificând extazul.

Fiind nemuritoare, probabil că aş risca mai mult, chiar până la limită, gândidu-mă că oricât de mult aş plăti pentru consecinţe, nemurirea îmi va fi de-ajuns să uit. Mi-aş face mii de noi prieteni în ideea morţii lor care va face ca relaţiile noastre să dispară. Aş ţine un album al oamenilor pe care îi întâlnesc întâmplător în diferitele locuri prin care îmi voi purta nemurirea, album în care le-aş atasa fotografiile, şi câteva cuvinte despre impresia pe care mi-au lăsat-o, astfel că peste o veşnicie de ani aş avea săli întregi cu suflete ale necunoscuţilor zăcând în ele. I-aş învăţa pe contemporani despre greşelile trecutului prin care eu am privilegiul să fiu eternă însă asta din egoism, ca să nu mă plictisesc prea repede de ei.

Nu cred că aş avea stare până când nu aş atinge un nivel al inteligenţei care să mă aducă în pragul unei nebunii netratabile, cu care să mă obişnuiesc într-un final (e ciudat să folosesc cuvântul „final” vorbind despre nemurire). Aş citi toate cărţile care îmi cad in mână, aş bea cafea până mi-ar fi rău, aş asculta muzică cu săptămânile neieşind din casă în tot acest timp pentru a nu mă îmbolnăvi de grijile celorlalti, m-aş plimba dimineaţă de dimineaţă prin diferite oraşe ale Pământului, aş practica toate meseriile care mă pasionează, aş fi actriţă, fotograf, scriitoare, profesoară, judecător şi încă câteva dar, peste toate acestea, aş ajunge să fiu eu, pentru că aş avea timp nelimitat să mă descopăr, să învăţ să mă manipulez, să mă stimulez, să mă schimb şi să devin eu, persoana de care n-are nimeni timp să-i pese, pentru că toţi sunt prea ocupaţi de goana lor şi de viaţa lor trecătoare.

Probabil că ar exista zile în care singurul lucru pe care mi l-aş dori ar fi să mor şi mai mult ca sigur că aş încerca să-mi induc moartea prin diferite feluri însă, dezamăgită de darul veşniciei, aş înceta să-mi provoc durere şi m-aş mulţumi ca în acele zile să mă lamentez, să lenevesc în patul meu sau pur şi simplu să mă urc în primul tren pe care l-aş vedea mai gol de oameni.

Aş iubi chiar dacă ar trebui să o fac superficial, aşa cum ar fi viaţa celor pe care i-aş iubi, aş plânge zilele muritoarei care am fost şi aş visa la o viaţă normală.

Să fii nemuritor nu este atât de simplu. Implică traume care, spre deosebire de cele ale unui om normal, nu pot dispărea orice ai face, astfel că vei fi obligat să trăieşti cu propriile greşeli bântuindu-te o întreagă veşnicie. Şi-acum, o jumătate de veşnicie mai e cum mai e, dar chiar una întreagă…”

La 16 ani nici măcar nu ai idee cât de bătrân poţi deveni, cât de sadic este timpul.

Acum totul este un trecut inert şi un viitor mort iar prezentul este sufocat de amintiri.

Respir viaţă. Prin mintea mea colcăie vorbe vechi şi uitate şi, fără să mă pot controla, reminiscenţele urlă haotic clipe trăite de un centenar:

“Basmele nemuritoare”, Moş Crăciun, bunica, julituri, rochiţe făcute franjuri, ciocolată de casă cumpărată de la magazinul din colţ, făcută în Turcia, primul chiul, anii de liceu, încercările de mers din anul întâi al vieţii, ţipete, frustrare, Făt-Frumos, zile de aur amanetate pentru nişte sentimente, adio, cafeaua de la serviciu luată cu ceilalţi colegi, ore suplimentare, accidente in trafic, sedinţe la psihiatru, examene, acadele, scări umede, Alzheimer, doliu, de-a v-aţi ascunselea, ploaie, ciocolată din nou, proteză, sărut.

Ultima suflare, aprind ultima zi din ultima idee a acestei ultime poveşti. Ultimul om primeşte ultimul sărut al vieţii şi fură primul moment veşnic.

De  Enache Lorena-Ella

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.6/10 (7 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +5 (from 7 votes)
Ultimul om, 8.6 out of 10 based on 7 ratings
  • Ioana R.

    In cazul tau, exista o sclipire in ceea ce priveste scrisul iar tu si cei din jurul tau trebuie sa aveti grija ca aceasta sa nu se stinga. Merita sa continui pentru ca ai o viziune frumoasa. Felicitari!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)