Și dincolo e dragoste
Expoziția de pictură s-a dovedit un succes răsunător. Marmura albastră a sălii căpătase irizări de foc datorită aglomerației, iar murmurul continuu al vocilor acompania clinchetul paharelor de cristal ciocnite, cu sau fără voie, în cinstea artiștilor veseli și îmbujorați de succes, sau de invidie, sau de amândouă la un loc. Tablourile și sculpturile erau brăzdate de multdorita banderolă ”vândut”, semn că iubitorii de artă, cunoscători experimentați sau numai amatori dornici de recunoaștere, descoperiseră obiectele îndelung căutate pentru colecțiile lor private.
Un singur tablou nu era vândut. Pictura acoperea cu generozitate peretele central al sălii și înfățișa o fată brunetă, cu părul răvășit de vânt, îmbrăcată într-o rochie albă, simplă, pe care o ținea ridicată dintr-o parte cu vârfurile degetelor. Nu avea nimic spectaculos, era acolo și o vedeai așa cum vezi o siluetă pe lângă care treci întâmplător și după care nu întorci niciodată capul.
Așa se și întâmplase, în căutarea senzațiilor tari, toți vizitatorii galeriei au trecut pe lângă fata misterioasă ca pe lângă o piesă de mobilier stingheră. Și ea rămânea acolo, în bătaia vântului, în mijlocul sălii, cu privirea ascunsă de părul lung și mătăsos.
Din vânzoleala generală, Victor Apostol, cel mai de temut critic de artă, se desprinse de blonda ostentativ agățată de brațul său:
– Mă duc după un pahar de apă, dragă, vrei și tu?
– Apă??? Nu, mulțumesc, dar poate încă un pic de șampanie, dacă ești drăguț…se alintă ea, agitându-și brățările sclipitoare de la mâna stângă.
Victor plecă spre bar, cu ambele pahare goale în mână și își aruncă privirea spre tabloul singuratic. Se îndreptă deodată spre el, își trase taburetul din piele neagră aflat în colțul cel mai apropiat al sălii, aranjă cu grijă paharele jos lângă el și, așezat comod, se pierdu printre faldurile rochiei albe.
Au încercat degeaba să-l ridice de acolo. Surd, mut, absent total de lângă ei, trupul bărbatului se mișca doar în ritmul respirației, calm și netulburat. Supărată, blonda renunță în cele din urmă să mai amenințe, să țipe și să se roage de el și plecă acasă singură, cu primul taxi ieșit în cale. Doar o femeie rămase lângă Victor: proprietara galeriei, o femeie tristă, distinsă și frumoasă, ale cărei trăsături aduceau destul de bine cu cele ale necunoscutei din tablou. Și în timp ce bărbatul privea tabloul, nepăsător la ceea ce se întâmpla în jurul lui, femeia plângea încet, cu lacrimi mari ca perlele rostogolite dintr-un șirag rupt și aruncat departe, cât mai departe.
…………………………………………………………………………………………………………………………………
Mâna i se strânse de durere. Degetele aproape că i se lipiseră de pensulă, iar senzația de scufundare într-o materie albă, moale și lăptoasă, deveni dureros de acută. Se opri o clipă să-și tragă sufletul. Închise ochii și se depărtă de șevalet. Își promisese să nu se uite la tablou până nu era gata, lucra concentrată pe detalii și nu-și ridica deloc privirea asupra întregului. Mai avea puțin, puțin de tot, dar nu era sigură că va reuși să termine.
– Emi, iubire, odihnește-te un pic, o auzi pe Maria strigându-i din bucătărie. Imediat e gata ceaiul și sunetul cristalin al ceștilor de porțelan îi confirmă, parcă, spusele.
Emilia și Maria erau gemene, amândouă înalte și frumoase, cu părul lung și negru, bogat și ondulat ca valurile albastre ale mării care se cuibăriseră în ochii lor mari. Amândouă artiste, Maria – proprietara unei galerii de artă în centru și Emilia – pictorița extrem de talentată care contribuia din plin la succesul galeriei. Tablourile sale erau foarte căutate de cunoscători, dar sănătatea ei șubredă o împiedicase să lucreze prea mult, așa că era deja considerată clasica în viață a picturii moderne.
Boala avansase uimitor de repede, niciun medic nu-i putuse oferi vreo explicaţie sau vreun tratament eficace şi, slavă Domnului, consultase destui până se hotărâse să-şi accepte soarta şi moartea prea timpurie. Maria era disperată. Nu se dezlipea de ea nicio secundă, o dădăcea ca pe un copil şi îi ghicea toate dorinţele dinainte de a le rosti ea. Nu putea, în ruptul capului, să înţeleagă de ce tocmai Emi, cuminte, silitoare şi talentată să fie cea care plătea cu viaţa. Nu avusese niciodată niciun iubit, nu voise să-şi facă timp pentru asta, în ciuda faptului că Maria era răsfăţata tuturor băieţilor din liceu şi din facultate şi sufletul tuturor petrecerilor.
– Lasă, Maia, ai să vezi că o să am timp şi eu pentru asta, acum nu pot, am o idee şi trebuie să lucrez, du-te tu şi distrează-te şi pentru mine…Bărbatul pe care îl voi iubi eu şi care mă va iubi pe mine va fi al meu pentru vecie, ai să vezi, nu rămân eu datoare…
„ Şi totuşi rămâne datoare cu o viaţă netrăită”, urletul mut al Mariei îi înceţoşase ochii şi-i umpluse de lacrimi.
Cu tava de ceai în mână, Maria încremeni în prag. Emilia se chinuia, cu ultimele puteri, să termine tabloul. Se agăţase cu mâna stângă de marginea şevaletului, iar mâna dreaptă, sigură şi fermă de parcă nimic nu i-ar fi îngreunat zborul pe pânză, aşternea semnătura în colţul de jos, dreapta.
– Gata, iubire…e al tău… să-l pui la galerie, undeva unde să-l vadă mulţi, mulţi bărbaţi… îmi voi alege eu unul dintre ei pe care să-l iubesc şi care să mă iubească… să nu crezi că mor… eu sunt în tablou şi mă voi odihni pe peretele tău, lângă tine…şi îmi voi alege un bărbat… un bărbat frumos, bun, drag mie… să mă urmeze… acolo unde mă duc…
…………………………………………………………………………………………………………………………………
Şi s-a dus. A plâns-o mult Maria şi i-a aşezat tabloul aşa cum a vrut ea, la vedere, în centrul galeriei. Mulţi treceau pe lângă el, dar nimeni nu se oprea cu adevărat să privească fata cu rochia albă. Până azi… acum Victor era în tablou, alături de Emi, se iubeau şi erau fericiţi…Avusese dreptate Emi: ea nu putea să moară, trăia mereu alături de ea şi nu rămăsese cu nimic datoare vieţii…