Expoziția  de  pictură  s-a  dovedit  un  succes  răsunător.  Marmura  albastră  a  sălii    căpătase  irizări  de  foc  datorită  aglomerației, iar murmurul  continuu  al  vocilor  acompania  clinchetul  paharelor  de  cristal  ciocnite,  cu  sau  fără  voie, în  cinstea  artiștilor  veseli  și  îmbujorați  de  succes,  sau  de  invidie,  sau  de  amândouă  la  un  loc.  Tablourile  și  sculpturile  erau  brăzdate  de  multdorita  banderolă  ”vândut”,  semn  că  iubitorii  de  artă,  cunoscători  experimentați  sau  numai  amatori  dornici  de  recunoaștere,  descoperiseră   obiectele  îndelung  căutate  pentru  colecțiile  lor  private.

Un  singur  tablou  nu  era  vândut.  Pictura  acoperea  cu  generozitate  peretele  central  al  sălii  și  înfățișa  o  fată  brunetă,  cu  părul  răvășit  de  vânt,  îmbrăcată  într-o  rochie  albă, simplă,  pe  care  o  ținea  ridicată  dintr-o  parte  cu  vârfurile  degetelor.  Nu  avea  nimic  spectaculos,  era  acolo  și  o  vedeai  așa  cum  vezi  o siluetă  pe  lângă  care  treci  întâmplător  și  după  care  nu  întorci  niciodată  capul.

Așa  se  și  întâmplase,  în  căutarea  senzațiilor  tari,  toți  vizitatorii  galeriei  au  trecut  pe  lângă  fata  misterioasă  ca  pe  lângă  o  piesă  de  mobilier  stingheră.  Și  ea  rămânea  acolo,  în  bătaia  vântului,  în  mijlocul  sălii,  cu  privirea  ascunsă  de  părul  lung  și  mătăsos.

Din  vânzoleala  generală,  Victor  Apostol,  cel  mai  de temut  critic  de  artă,  se  desprinse  de  blonda  ostentativ  agățată  de  brațul  său:

–  Mă duc după  un  pahar  de  apă, dragă,  vrei  și  tu?

–  Apă???  Nu,  mulțumesc,  dar  poate  încă  un  pic   de  șampanie,  dacă  ești  drăguț…se  alintă  ea,  agitându-și  brățările  sclipitoare  de  la  mâna  stângă.

Victor  plecă  spre  bar,  cu  ambele  pahare  goale  în  mână  și  își  aruncă  privirea  spre  tabloul  singuratic.  Se  îndreptă  deodată   spre  el,  își  trase  taburetul  din  piele  neagră  aflat  în  colțul  cel  mai  apropiat  al  sălii,  aranjă  cu  grijă  paharele  jos  lângă  el  și,  așezat  comod,  se  pierdu  printre  faldurile  rochiei  albe.

Au  încercat  degeaba  să-l  ridice  de  acolo.  Surd,  mut,  absent  total  de  lângă  ei,  trupul  bărbatului  se  mișca  doar  în  ritmul  respirației,  calm  și  netulburat.  Supărată,  blonda  renunță  în  cele  din  urmă  să  mai  amenințe,  să  țipe  și  să  se  roage  de  el  și  plecă  acasă  singură,  cu  primul  taxi  ieșit  în  cale.  Doar  o  femeie  rămase  lângă  Victor:  proprietara  galeriei,  o  femeie  tristă,  distinsă  și  frumoasă,  ale cărei  trăsături  aduceau  destul  de  bine  cu  cele  ale  necunoscutei  din  tablou.  Și  în timp  ce bărbatul  privea  tabloul,  nepăsător  la  ceea  ce se  întâmpla  în  jurul  lui,  femeia  plângea  încet,  cu  lacrimi  mari  ca  perlele  rostogolite  dintr-un  șirag  rupt  și  aruncat  departe,  cât  mai  departe.

…………………………………………………………………………………………………………………………………

Mâna  i  se  strânse  de  durere.  Degetele  aproape  că  i  se  lipiseră  de  pensulă, iar  senzația  de  scufundare  într-o  materie  albă,  moale  și  lăptoasă,  deveni  dureros  de  acută.  Se  opri  o  clipă  să-și  tragă  sufletul.  Închise  ochii  și  se  depărtă  de  șevalet.  Își  promisese  să  nu  se  uite  la  tablou  până  nu  era  gata,  lucra  concentrată  pe  detalii  și  nu-și  ridica  deloc  privirea  asupra  întregului.  Mai  avea  puțin,  puțin  de  tot,  dar  nu  era  sigură  că  va  reuși  să  termine.

–  Emi,  iubire,  odihnește-te  un  pic, o  auzi  pe  Maria  strigându-i  din  bucătărie.  Imediat  e  gata  ceaiul  și  sunetul  cristalin  al  ceștilor  de  porțelan îi  confirmă,  parcă,   spusele.

Emilia  și  Maria  erau  gemene,  amândouă  înalte  și  frumoase,  cu  părul lung  și  negru,  bogat  și  ondulat  ca  valurile  albastre  ale  mării  care  se  cuibăriseră  în  ochii  lor  mari. Amândouă  artiste,  Maria  –  proprietara  unei  galerii  de  artă  în centru  și  Emilia –  pictorița  extrem  de  talentată  care  contribuia  din  plin  la  succesul  galeriei.  Tablourile  sale  erau  foarte  căutate  de  cunoscători,  dar  sănătatea  ei  șubredă  o  împiedicase  să  lucreze  prea  mult,  așa  că  era  deja  considerată  clasica  în  viață  a  picturii  moderne.

Boala  avansase  uimitor  de  repede,  niciun  medic  nu-i   putuse oferi  vreo  explicaţie  sau  vreun  tratament  eficace  şi,  slavă  Domnului,  consultase  destui  până  se  hotărâse  să-şi  accepte  soarta  şi  moartea  prea  timpurie.  Maria  era  disperată.  Nu  se  dezlipea  de  ea  nicio  secundă,  o  dădăcea  ca  pe  un  copil  şi  îi  ghicea  toate  dorinţele  dinainte  de  a   le  rosti  ea.  Nu  putea,  în  ruptul  capului,  să  înţeleagă  de  ce  tocmai  Emi,  cuminte,  silitoare  şi  talentată  să  fie  cea  care  plătea  cu  viaţa.  Nu  avusese  niciodată  niciun  iubit,  nu  voise  să-şi  facă  timp  pentru  asta,  în  ciuda  faptului  că  Maria  era  răsfăţata  tuturor  băieţilor  din  liceu  şi  din  facultate  şi  sufletul  tuturor  petrecerilor.

–  Lasă,  Maia,  ai  să  vezi  că  o  să  am  timp  şi  eu  pentru  asta,  acum  nu  pot,  am  o  idee  şi  trebuie  să  lucrez,  du-te  tu  şi  distrează-te  şi  pentru  mine…Bărbatul  pe  care  îl  voi  iubi  eu  şi  care  mă  va  iubi  pe  mine  va  fi  al  meu  pentru  vecie,  ai  să  vezi,  nu  rămân  eu  datoare…

„ Şi  totuşi   rămâne  datoare  cu  o  viaţă  netrăită”,  urletul  mut  al  Mariei  îi  înceţoşase  ochii  şi-i  umpluse  de  lacrimi.

Cu  tava  de  ceai  în  mână,  Maria  încremeni  în  prag.  Emilia  se  chinuia,  cu  ultimele  puteri,  să  termine  tabloul.  Se  agăţase  cu  mâna  stângă  de  marginea  şevaletului,  iar  mâna  dreaptă,  sigură  şi  fermă  de  parcă  nimic  nu  i-ar  fi  îngreunat  zborul  pe  pânză,  aşternea  semnătura  în  colţul  de  jos,  dreapta.

–  Gata,  iubire…e  al  tău…  să-l  pui  la  galerie,  undeva  unde  să-l  vadă  mulţi,  mulţi  bărbaţi…  îmi  voi  alege  eu  unul  dintre  ei  pe  care  să-l  iubesc  şi  care  să  mă  iubească…  să  nu  crezi  că  mor…  eu  sunt  în  tablou  şi  mă  voi  odihni pe  peretele  tău,  lângă  tine…şi  îmi  voi  alege  un  bărbat…  un  bărbat  frumos, bun,  drag mie…  să  mă  urmeze…  acolo  unde  mă  duc…

…………………………………………………………………………………………………………………………………

Şi  s-a  dus.  A  plâns-o  mult  Maria  şi  i-a aşezat  tabloul  aşa  cum a  vrut  ea,  la  vedere, în  centrul  galeriei.  Mulţi  treceau  pe  lângă  el,  dar  nimeni  nu  se  oprea  cu  adevărat  să  privească  fata  cu rochia  albă.  Până  azi…  acum  Victor  era  în  tablou,  alături  de  Emi,  se  iubeau  şi  erau  fericiţi…Avusese  dreptate  Emi:  ea  nu  putea  să  moară,  trăia  mereu alături  de  ea  şi  nu  rămăsese  cu  nimic  datoare  vieţii…