Acum, foaia îmi pare prea albă. Gândurile prea multe. Păcatele prea mari. De-ai putea să scoți nemurirea din sacul lui Moș Crăciun sau să o pescuiești dintr-un acvariu cu pești exotici… ar fi mult prea simplu. Căci toate în viață au un ,,prea”. Prea scump e prețul libertății. Prea goale cuvintele. Prea multe încercări. Prea multe nereușite. Prea… prea… mult prea lung drumul spre nemurire.

Mi-am imaginat întotdeauna că acolo unde e nemurire s-ar putea să existe ceva de care mă tem cumplit. Mă tem cumplit și să-i rostesc numele. E prea… prea cumplit. Sunt 7 litere impunătoare – prea impunătoare- și mă bântuie doar când mă gândesc la nemurire. Creatorule, Tu! Care le știi pe toate… Pe Tine am să te întreb mai întâi. Se poate oare, în nemurire, să existe…(uh)… plictis? Ce mai poți face acolo în plus decât aici? E ploaia de vară mai caldă ca pe pământ? Sunt norii în forme mai jucăușe? Are viața un alt gust în nemurire? Aș vrea să îmi spui Creatorule, că la tine se află toate răspunsurile mele. De ce mi-aș dori nemurirea? Când pot avea pe pământ o moarte dulce… De ce mi-aș dori eternitate? Când pot trăi o clipă cât eternitatea… De ce Doamne, nu încetez a mai pune întrebări?
Aș vrea să știu în momentul acesta să dau o definiție pentru tot. Pentru tot tot? Sau pentru jumătate? Pentru tot și pentru toate. Că toate de la Tatăl sunt; și ploaia și soarele, și lumina și întunericul, și un zâmbet și o lacrimă, și moartea și viața. Și nemurirea.
Am socotit mereu nemurirea ca fiind un premiu pe care-l primești pentru viața pe care ai trăit-o în bună-cuviință. Așa cum la școală primeam 10 pentru purtare și diploma recita mereu: pentru rezultate deosebite la învățătură și purtare. Nu mi-e teamă să recunosc. Nu știu exact ce e nemurirea. Nu știu dacă știe cineva pe acest pământ cu exactitate ce înseamnă nemurirea… Și cu sinceritate vă spun: nici n-aș vrea să știu vreodată. Asta ar veni ca și cum ai ști când ai să mori (și cum ai să mori). Și toată viața ai trăi cu frica zilei aceleia care se apropie ca trenul accelerat. Și te-ai feri cât ai putea de mult ca să nu! Să amâni! Te-ai frământa continuu și nu ai mai trăi. Te-ai lăsa prins în hora morții accelerate și fiecare zi care ar trece n-ai mai considera-o o ploaie de amintiri, ci doar o ultimă ploaie, un ultim răsărit, o ultimă secundă de respir…
De altfel, cu toții, mai devreme sau mai târziu vom afla de ce ne-am frământat atât. Tatăl ne va răspunde tuturor la momentul potrivit. Ne va spune pe înțeles ce înseamnă nemurirea. Unii o vom trăi. Alții o vom vedea. Câțiva o vom mirosi. Și încă cațiva doar vom visa la ea. Căci spre nemurire (ne spune biserica) ajungem doar curați, nepătimitori, iertători și binefăcători. Nepătimirea am asocia-o sfinților, martirilor, călugărilor și oamenilor ai bisericii, însă ea poate fi ușor introdusă printre noi toți. Însă nu mulți o vom aborda, căci… cui îi mai pasă de nemurire când au atâtea la dispoziție să facă în viața și lumea aceasta mondenă. Se satură acum cu ele și după aceea se odihnesc. N-au nevoie de viață veșnică. Și mă întreb în momentul ăsta… câți oameni suntem pe pământ care mai dorim nemurire? Dacă mă auziți… vă rog, raspundeți…
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
Dumneai îmi zicea odată, că nemurirea e lucru sfânt. Nemurirea o mai au astăzi doar poveștile- poveștile nemuritoare-. Nemurirea nu exista în Facebook, Youtube și Mtv. Nemurirea e acolo unde se țese firul fiecărei povești, firul fiecărei experiențe de viață. Nemurirea e în mâinile fiecărui olar, în mâinile bunicii care astăzi ( în secolul XXI) mai țese la război. Nemurirea nu e peste gard. Nu e nici aproape. E acolo unde o aducem noi ca să fie aproape. Eu am simțit-o. Și o simt chiar și în momentul acesta. Cu fiecare cuvânt pe care îl aștern pe foaie, mă simt cu un pas mai aproape de Ceruri, unde știu că se află nemurirea. Nu am atins-o încă. Nu am văzut-o încă. Dar m-am apropiat de ea și mi-am simțit toți mușchii din corp zbătându-se ca și cum o altă ființă din mine ar fi dat să iasă afară. Și am oprit-o! Și m-am potolit apoi… cu gândul că n-a venit încă timpul pentru asta. Cu gândul că nu am scris încă povestea nemuritoare pe care am așteptat să o scriu întreaga mea viață. Și pe care să o pot lăsa apoi moștenire tuturor celor care-mi rămân în urmă, promotori ai nemuririi; acele ceasului, zbuciumul mării, ploaia din mai, povestea mea, poveștile noastre, ale tuturor, care ne vor mai purta și peste veacuri urma pașilor prin viață.
La urma urmei, nemurirea nu e altceva decât o stare de visare. O stare de visare spre care ne cheamă îngerii cântând și nu ne dăm seama cu câtă rapiditate ne îndreptăm către ea, cu câtă nepăsare ne lepădăm de lumea asta, cu câtă bucurie ne îndreptăm spre Dumnezeu și cu câtă durere ne rupem de tot ce-am fost noi odată… MURITORI.

De Andreea Elisa Roff