Bucati lipsa

Aveam odată un puzzle atât de complex încât mi-au trebuit douăzeci de ani să-i dezleg taina pentru ca modelul după care trebuia să-l rezolv dispăruse sau poate nu existase niciodată. Am făcut-o cu greu, analizând fiecare bucăţică, încercând să-i înţeleg rolul în întreg. La început nu mi-a plăcut dar ţinând în mâini bucăţelele mici, frumoase, unele viu colorate, altele albe, negre şi gri, am început să mă ataşez de ele ca de nişte prieteni vechi.

În timp ce lucram la puzzle (nu mai era o joacă, de-a lungul timpului devenise aproape o obsesie),îmi venea deseori să arunc cu piesele acelea care dintr-o dată îmi deveniseră duşmani. Dar nu puteam! O luam de la început aşa cum face alcoolicul când după ce bea un pahar îl toarnă pe următorul sperând că va fi ultimul. Cu timpul începusem să văd măcar o parte din ceea ce avea puzzle-ul să fie şi continuam mai bucuros. Cel mai greu era cu bucăţelele albe, negre şi gri. Nu le găseam nicio întrebuinţare, parcă nu se potriveau nicăieri. Cum să le fi pus lângă cele colorate? Nu se potriveau! Aşa că le-am strâns pe toate şi am pierdut mult timp privindu-le încercând să găsesc legătura. După un timp, cu foarte mare dificultate, am găsit-o. Inutil să mai spun că în tot acest timp am înjurat, am trântit, m-am calmat şi tot aşa… Mult zgomot pentru nimic! Cât de simplu era! Bucăţelele albe, negre şi gri alcătuiau fondul în care se încadrau cele colorate.
Descoperind secretul, am continuat cu mai mult aplomb, însufleţit de speranţă. Găsisem secretul şi în sfârşit înţelesesem. Era doar o chestiune de timp până la momentul când voi putea pune ultima piesă.
Nu mi-am dat seama ca lucrasem la acel puzzle aproape douăzeci de ani (o viaţă de om – credeam eu pe-atunci)! Am realizat acel lucru în clipa în care sosise momentul să pun ultima piesă! Credeam că voi fi fericirea în persoană dar n-a fost aşa. Când ţineam ultima piesă cu degetele mâinii drepte adunate ca pentru închinăciune, nu fericire am simţit ci… linişte …pace sufletească. Nu mai existau întrebări, doar certitudini, nu mai erau conflicte, era doar înţelegere pentru tot şi toate… şi aproape visam.
RRRING! RRRING!
Soneria uşii m-a dezmeticit din reverie un pic brusc. Am lăsat piesa pe masă (ultima piesă, l-a ce m-am gândit atunci? De ce nu am terminat puzzle-ul?) şi m-am dus către uşă.
Era unul dintre prietenii mei. L-am poftit să intre şi m-am dus să torn nişte cafea. Puteam să termin puzzle-ul mai târziu. Nu-l puteam termina atunci. Mai era şi altcineva de faţă iar toata nebunia mea cu puzzle-ul devenise ceva intim.
Am intrat în cameră cu ceştile de cafea în mâna şi era cât pe ce să-mi scape când am văzut ca scumpul meu puzzle nu mai era întins pe masă…
– Unde e puzzle-ul meu? Am întrebat cu jumătate de gură nevenindu-mi să cred că nu mai era acolo unde stătea de atâta timp.
– Aaa! a exclamat într-o doară bunul meu prieten, păi mai aveai o piesă şi-l terminai, deci era inutil să mai rămână aici. Ocupa loc. Şi-apoi aş dori să mi-l împrumuţi, dacă nu te superi!
– Nu, nu mă supăr, am spus sec, punând ceştile pe masa şi gândindu-mă dacă avea oare idee cât ţineam să-l termin.
Oricum îl va aduce înapoi şi o voi lua de la capăt mult mai uşor ca data trecută. La acest gând mai mi-am revenit şi am continuat sa vorbim despre verzi şi uscate.
Trecuse mai mult timp de atunci şi dorinţa de a începe iar obsesia cu puzzle-ul nu-mi dădea pace. Într-un final mi l-a adus spunându-mi că l-a mai împrumutat şi altor prieteni. Aşa se explica de ce a durat atât. Nu m-am supărat. A fost sincer. După ce a plecat m-am pus pe treabă dar după scurt timp am observat că ceva nu se potrivea. Aveam acolo piese din alte jocuri de puzzle. Erau acolo piese pe care nu le mai văzusem.
Cât de aproape fusesem… Am oftat şi, aşezat lângă măsuţă, mi-am aprins o ţigară. Atunci, ca şi acum, o singură întrebare îmi stăruie în minte. Nu „DE CE?”, ci: „UNDE-MI SUNT BUCATILE LIPSĂ?”.

De Ştefan Muşat

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.3/10 (12 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +9 (from 11 votes)
Bucati lipsa, 9.3 out of 10 based on 12 ratings