Am rupt un colţ de lume…
Am rupt un colţ de lume, l-am înmuiat în lapte
Să îl albesc, să pară alt colţ din altă lume
Una în care-adesea sunt înhămate şoapte
La galbene tramvaie de lemn crescute-n brume
Şi-n care toate zboară, copaci imponderabili,
Femei cu-aripi de flutur, stângace, dar uşoare
Toate plutesc, fanfara, jandarmii cei amabili,
Turnul cu ceas, brutarul, pisicile de mare
Alături de barcazuri şi de corali, iubita,
Ca puful păpădiei, doi rinoceri, maimuţe,
Un circ întreg nesincer, clovni cu nemiluita,
Ca într-un straniu teatru shakespearean, căruţe,
Şi caii lor scheletici, eu priponit de gleznă
Cu un crâmpei de moarte, aerostat penibil
Nedescărnat de lesturi, înconjurat de beznă,
Zâmbind amar la gândul c-o să devin tangibil
Să mă atingă luna, să mă sărute norii
De stele pâlpâinde să-mi rezem nemurirea,
Iluzie parşivă, să-mi scuture cocorii
Zăpezile din suflet când mi-or vesti pieirea
Şi-atunci cealaltă lume care-mi priveşte mută
De jos tălpile duse se va albi cuminte
La rându-i, iar ninsoarea mea pură, absolută
Îi va scuti pe semeni să-şi cumpere veşminte…
De Mihail Soare