Rămăsesem în afara trupului,
aşa cum rămâi pe peron în urma trenului care tocmai a plecat,
era mai bine,
în plus de asta mă bărbieream cu mai multă uşurinţă
nemaisocotind că eram propriul meu garderobier
căruia nu eram nevoit să-i las bacşiş
în timpul liber lăsat ca rest de la vreo nemurire ratată scriam poezii
cu mesteceni şi cai în care era vorba doar despre mine
şi umblam prin cafenele uitate prin toamne doldora de răspântii
acolo întâlneam adeseori un pictor bătrân
care părea că ştie numele şi rostul tuturor culorilor
(aveam să constat mai târziu că habar n-avea)
mă întreba ce fac
„cad”, îi răspundeam, „nimic altceva,
numai că alţii cred că zbor şi-mi fac cu mâna cum fac copii avioanelor”
ceilalţi clienţi râdeau de mine şuşotind că metafizica e animalul meu de companie,
într-atât de sărac aş fi, ori că iubita mă părăsise,
aşa şi era, se întâmplase în ziua în care îi spusesem
„noi suntem doi sau suntem trei sau suntem unul, ne întrupăm în altul şi astfel nu mai suntem,
asta e dragostea, draga mea, un soi de moarte”
nu-i plăcuse chestia asta cu moartea, am lăsat-o să plece
o altă înfrângere cu gust dulceag-amărui de izbândă,
ducă-se, mi-am zis, o bezmetică asemenea unei religii văduve de cer.
Deşi de-o seamă cu gândul, pictorul nu fusese în stare să-mi spună ce culoare are sufletul,
aşa cum nici măcelarul nu reuşise să mă lămurească de ce carnea absolutului e plină de vânătăi
şi miroase-a mistreţ ucis în amurg
„întrebări fără sens”, bombăneau,
lucru ce mă făcea să cred că până la mine omenirea o dusese mult mai confortabil;
oricum, mă străduiam să fiu fericit în înţelesul pe care-l găseam eu fericirii
şi să fac ceea ce nu este…

De Mihail Soare