-Mă laaaşi?! Nu mă mai dispera, omule!

Stătea în uşă, încă aşteptând să vin şi eu în casă.

-Tu nu vezi că plouă? M-a întrebat ea, îmblânzindu-şi vocea. Hai, hai în casă, să nu răceşti, că se supără Gheorghe. Hai, puiule…

Nici nu i-am răspuns. Ploaia îmi atingea doar picioarele, care deja îmi îngheţaseră bocnă. Fumam în continuare, chiar în faţa ei, uitându-mă când la cerul ameninţător, când la cimentul, găurit minor pe ici pe colo, de jos.

A ieşit în ploaie şi m-a apucat de mână, încercând să mă ridice.

-Hai, mamă, că e frig. Hai în casă cu bunica la căldură… îngăima ea, încercând să mă convingă.

Eu mă făceam că nu o aud şi că nici nu-i simţeam sforţările de a mă ridica în picioare, continuându-mi plăcerea de a trage din ţigară. Văzând că nu îi acord nicio atenţie, a renunţat, aşezându-se din nou la adăpost, în pragul uşii, neavând însă curajul să mă lase nesupravegheat acolo şi să intre în casă. Au trecut aproape zece minute, timp în care ea mă privea îngrijorată, aşteptând să mi se facă frig şi să intru în casă, unde mă aştepta cu o ciocolată caldă şi gogoşi abia făcute, după cum mă îmbia ea. Cu ceva ore in urma, gatise si varza, insa stiind ca n-o suport, a dat-o vecinului de peste drum, sarac lipt, betiv notoriu. Poate că aş fi cedat ispitei şi aş fi părăsit ploaia, căci, sincer, îmi era foarte frig, dacă nu aş fi avut în buzunar un pachet de ţigări abia început, care mă ajuta să trec mai uşor peste apa rece care mi se scurgea pe picioare. Printr-un simplu gest, îmi puteam retrage picioarele îngheţate la adăpost, acolo unde mi se afla şi restul trupului, însă nu-mi doream asta, vroiam să sufăr şi să mă doară fiecare mişcare pe care o fac, chiar dacă nu aveam curajul să stau cu totul în bătaia ploii, din cauza ţigării. Am găsit în ploaie un ajutor.

-Hai, mamă, e păcat de Dumnezeu să faci de-astea… Ascultă-mă pe mine şi intră. Hai… se milogea ea.

-Bre, lasă-mă pentru numele Domnului tău! Când o să-mi fie frig, o să ţip şi cum zici tu, n-o să fac. Înţelege o dată! Du-te în pat şi te uită la telenovele sau cântă-ţi rugăciunile! Pe mine lasă-mă aici! i-am ţipat eu pe fundalul asurzitor al căderii ploii.

Mai avea puţin şi plângea când a intrat în casă, lipindu-şi buzele stafidite una de alta.

-În mormânt! am murmurat eu, când ea intrase deja în casă.

Ce mă exaspera cel mai mult la ea era faptul că de ea depindea relaţia mea de rudenie cu bunicul Gheorghe. Nu eram nepotul lui, al acelui mare şi înţelept om care m-a învăţat atâtea, eu fiind, de fapt, un străin pentru el. Îl înşelase pe bătrân la nici o lună după nuntă cu unul care a murit de cancer mai târziu, adevăratul meu bunic. A iertat-o bunicul, şi a primit-o acasă cu tot cu odrasla celuilalt, care avea să-mi fie tată şi să înfunde puşcăriile după ce mama l-a părăsit şi a plecat în lume. Am refuzat să merg cu ea pentru că era un soi de prostituată şi mi-era deja silă de ea; se pare că eram blestemat să am aproape doar oameni dintr-aceştia. M-a luat bunicul, singurul OM pe care l-am cunoscut vreodată. Inteligent, înţelept, sever şi îngăduitor în acelaşi timp, muncitor şi iubit de toţi sătenii, s-a stins acum două luni din cauza bunicii; aflând că îi vinde nişte pământuri de prin Suceava, a făcut atac de cord, murind la câteva secunde căci era singur, fără a putea primi vreun ajutor de la nimeni. Bunica, căci o numesc aşa fără să-i pot spune altfel, a părut cea mai afectată, la înmormântare făcând scene dintre cele mai grozave, uitând că din cauza ei s-a întâmplat totul.

Întotdeauna am fost desconsiderat de către ceilalţi nepoţi, niciunul dintre acele progenituri acordându-mi vreodată titlul de „văr”, doar pentru că nu eram nepotul aceluiaşi bătrân ca al lor. Singur el mă iubea mai mult decât ar fi putut-o vreodată face toţi cei din jurul meu, nepăsându-i că nu sunt sânge din sângele lui şi ţinându-mă la cea mai bună şcoală din oraşul apropiat, îndeplinindu-mi toate poftele din pensia lui de comandant. Pentru el m-am gândit să urmez şi eu calea armatei, dar el mi-a demonstrat, prin simple vorbe, că eu sunt făcut pentru alte lucruri, nu pentru a mă lupta orbeşte pe front. Cât l-am putut iubi şi admira pe omul ăsta…

M-am ridicat şi am dat să plec, în pofida ploii care curgea mai înverşunată ca oricând. Auzind poarta deschizându-se, ea a ieşit şi a strigat alarmată:

-Puiule, puiule, unde pleci, mamă? Vino înapoi, hai în casă, spuse ea printre suspine. Hai, fii băiat cuminte… şi-şi acoperi faţa cu amândouă mâinile, bocind. Of, puiule, nu mă mai supăra şi vino…

M-am întors, mergând încet, şi atunci parcă un soare doar al ei i-a luminat chipul. Am intrat în casă, trecând nepăsător pe lângă ea, însă nu-i mai păsa atâta timp cât eram acolo. Am ieşit din cameră la aproape un minut, acoperit de o pelerină de ploaie, îndreptându-mă din nou spre poartă. S-a îngrozit de parcă m-ar fi văzut mort; era pelerina bunicului. M-a apucat de braţ, srângându-l destul de tare şi încercând prin asta să mă oprească.

-Dă-mi drumul, i-am spus eu calm, fără măcar să mă uit la ea.

S-a dat înapoi îngrozită, afişând apoi o figură resemnată. Cât de mult o puteam detesta!…

M-am îndreptat spre cimitir, în timp ce ploaia nu dădea semne că ar vrea să înceteze, iar eu mulţumindu-i parcă pentru că îi ţine pe ceilalţi oameni departe de mine, căci nu doream să-mi mânjesc durerea cu prezenţa lor.

M-am oprit în faţa mormântului celui care m-a blestemat cu sângele lui: Roşca Ion. Am scuipat pe piatra funerară din dotare şi am continuat să merg până am ajuns la locul sacru al bunicului: Gheorghe Costescu. M-am aşezat pe mâlul care îi înconjura mormântul şi am început să plâng, ţinându-mi fruntea pe genunchii apropiaţi şi strânşi în mâinile mele. N-am simţit când s-a oprit ploaia. Pe obrajii mei încă se prelingeau nişte picături apoase şi sărate. Se pare că lacrimile nu se usucă în drumul lor, aşa cum zicea Amy Winehouse…

Și acum? Ce faci după ce stai și plângi în fața unui morman de pământ? Presupun că pleci.

Dacă minunile voastre țin doar trei zile, ale mele țin cât o ploaie.