Suprareal – intalnire cu un zeu

M-a întrebat cine sunt.Nu i-am răspuns. Ştiam că vede ceea ce ascundeam.Ochii mă dădeau de gol.Asculta tăcerea mea şi mă inunda cu arome de miere.Simţeam cum mă năvăleşte un ocean de lacrimi.Nu m-am clintit însă.Am lăsat lacrimile să se prelingă fără ca măcar să scot un sunet. Ştia!Era în privirea sa ceva ce mă cutremura şi totuşi mă lăsa să cad în abisul liniştii.M-am gândit că ar fi fost bine să plec,însă n-am făcut-o.Vroiam să simt acea aromă ,simţeam calmul dinăuntrul său.A întins mâna în încercarea de a-mi atinge faţa.Însă eram prea departe.Atunci am înţeles ce căuta privirea lui,ce vroia să guste.M-am apropiat tremurând şi gândul meu l-a invitat să îmi şteargă obrajii.Totuşi,n-a făcut-o.Se uita adânc în sufletul meu citind rândurile din ochii mei.Vroia ca eu să plâng.Vroia să mă elibereze,vroia să îmi vadă faţa mai inundată ca niciodată.Doar aşa ştia că am să scap de povara ce mă trăgea înapoi de atâţia ani.M-am gândit apoi că poate vrea să vorbesc,aşa că am murmurat ceva ce nici eu nu am auzit prea bine.Apoi am înţeles că aş putea strica momentul dacă vorbesc.Preţ de un secol,am rămas împietriţi cu privirile întrepătrunse.Era înfiorător cum în trup îmi năvălea o furtună de sentimente.El n-a vrut să îmi atingă faţa.Vroia să îmi fure lacrimile.Vroia să îmi alunge durerea şi să mă facă să pictez un zâmbet.N-am reuşit.Atunci s-a aplecat înspre mine şi mi-a sărutat lacrima.Gustase jumătate din viaţa mea,la sărutul acelui obraz.Îi rămăsese celălalt obraz.Cel pe care nu cădea lumina.Nu s-a încumentat să îl sărute.Era atât de întunecat,şi nu vroia să cadă şi el în rândul nostru.Cu toate astea,el ştia ce se afla pe jumatatea întunecată.Ghicise înainte să mă vadă.Mă cunoştea dintotdeauna.Aşteptase mult acest moment în care eu să apar şi să  guste amarul din mine.Vroia să simtă ce simţeam şi eu.Indiferent că era durere sau bucurie.Vroia să fie eu.Nu i-am lăsat această şansă.N-aş fi putut să renunţ la un ‘eu’ atât de îndurerat.Destinul scrisese de prea mult timp regulile,nu mi-am permis să le încalc.În schimb,l-am lăsat să îmi ia sentimentele şi să se joace cu ele cum vrea.Oricum tot la mine aveau să ajungă în cele din urmă şi el avea să plece undeva unde n-am să-l găsesc nicicând.Venise timpul să plece,însă nu se clintea.M-a cuprins teama când a început iarăşi să vorbească:

-Vino cu mine!

-Şi lumea mea?

-Există aşa ceva?

-Păi…

-Vino să visezi culori şi să scrii rânduri dulci.Uită suferinţa.Lasă-mă să îţi fiu fortăreaţă şi în acelaşi timp duşman.

-Duşman…  simţeam cum mi se învârte capul.Nu mai înţelegeam nimic.Parcă eram un reportofon stricat.

-Ai să iubeşti felul în care te voi ataca să te cuceresc,în timp ce te-aş şi apăra de mine însumi sau de tine.

-Ce ştii tu despre pasiune?!Despre violenţă?

-Dar tu?

Atunci mi-am dat seama că nu aveam cum să cunosc ceva ce nu atinsesem niciodată.Doar visasem la ele.M-am gândit să îl alung,însă îmi era frică de întunericul singurătăţii.M-am apropiat să îl îmbrăţişez şi să il rog să rămână el în lumea mea.Dar ştiam prea bine că n-are să accepte.Era mult prea vast sufletul său,era mult prea largă lumea sa.Bariera dintre noi era trasată cu linii generoase.Aveam doar două opţiuni.Fie renunţam la lumea mea,fie renunţam la el.Spre surprinderea mea,el ştia tot ce gândeam:

-Lumea ta…e defapt lumea din jur,fără culoare.Ce vezi când spui ‘LUMEA MEA’?

-Oameni…şi… nu am reuşit să termin fraza.Mi-am dat seama că lumea mea era defapt colţul  în care mă izolam de ceea ce numeam eu lume,închizând ochii atunci când vroiam să fiu doar cu el.El era defapt lumea mea!A zâmbit.

-Mă bucur că înţelegi.

Totuşi,îmi era greu să renunţ la obişnuitele chipuri şi la cotidianul sufocant..

-Tu îţi dai seama câtă dorinţă există în limitarea asta?  m-a întrebat el din priviri.

-Sărută-mă…

Şi el devenise lumea mea întru totul.

 

De Urian Roxana Cristina

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
Suprareal - intalnire cu un zeu, 10.0 out of 10 based on 1 rating