Exerciții de neființă

fragment 1

29 iunie 2013

Să spun, să vreau, să zic, o privire caldă, un surâs ca-ntr-o vibrație de om, să râd că sunt respins sau dat deoparte, sau că-s un simplu om, Nu, să nu spun, să nu vreau, să nu zic. Să-mi amintesc, Nu, mai vreau să-mi amintesc cum este să-mi fie bine, să-mi fie rău, las să se termine, să nu mai trebuiască să o iau de la Capăt… Încerc să reînvăț, să umblu printre oameni, să vorbesc, să privesc, să-mi pun măștile, să regândesc, să dorm, să mă trezesc, să încerc să am convingeri, să încerc să spun că sunt eu, să par că sunt din nou în lumea voastră, Nu, nu mai pot să spun. “Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, spune sufletul, și atât.

Ce contează cel mai mult? Copacii nu se cutremură, nici nu se usucă, florile nu prind viață, că eu trec pe acolo și simt ceea ce simt – paradis sau infern. Cât mai trebuie să mă târâi spre lumină, spre ceva ce eu cred că e lumină și de câte ori să mai sfârșesc prin a mă nega?

Aș fi vrut să-ncerc totul, să fiu acolo unde nu-ți pasă, acolo unde nu-ți pasă de trup, de gând, de tot ce simți, să fiu, încerc să fiu, să-mi amintesc, să-mi imaginez cum e, Nu, să nu-mi imaginez. Nu poate fi decât nimic, spun cuvintele, spuneți și voi, de aceea caut să-i dau un cuvânt ce nu există, ce nu s-a născut, ce nu va fi cuvânt, să mă văd pe mine.

Mai departe, să fie și mai departe, continui să mor, înspre un Nu, în noaptea asta și, în următoarea, până mă îmbrac cu mine să mă vedeți voi, să credeți că-s al vostru, nu spuneți voi, spun doar eu. Nu, să nu mai visez, n-a existat niciodată un sine, întotdeauna acel altul, spus de mine, și acel eu spus de voi. Nu, să nu mai visez.

Să mă cunosc, Nu, să nu mă cunosc, legat de un momânt să mă redescopăr, de parcă ar mai conta, de parcă ar mai fi ceva, o umbră de gând sau de putere, Nu, mai bine să nu pot.

P.S. va urma…

De semper johndoe

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)