Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul.

Eram elevă, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era. Îl văzusem cum plecă de sub ochii mei. Am alergat destul de repede, dar trenul fugea mai tare. Prinsese viteză. Se îndepărta cu fiecare clipă, ducând speranţele mele cine ştie unde. De neputinţă, am plâns. Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă, sătul de trenuri care tot pleacă, m-a văzut: „Ce-ai, taică, de plângi?” I-am arătat cu degetul monstrul care luneca pe şine. Nu puteam vorbi. Cuvintele se sugrumaseră în gât. Doar lacrimile mari, rostogolindu-se pe obraji, spuneau totul. Nu pierdusem niciodată un tren. Şi n-aş fi crezut să mi se întâmple mie. Şi tocmai atunci! Impiegatul, trecut prin viaţă, sătul de trenuri, pesemne şi de lacrimi („Nicăieri – zisese – nicăieri nu vezi atâtea lacrimi ca-n gări”), s-a-nmuiat: „Nu mai plânge, taci cu tata! Dă-l în mă-sa de fier hodorogit!”. Şi-a îndesat mai bine şapca pe cap, a pus fluierul în gură, a fluierat tare, prelung, în timp ce a rupt-o la fugă după coada trenului, alergând ca la suta de metri, cu paleta roşie ridicată. Frânele au scrârţâit metalic, apoi am zărit printre lacrimi trenul oprindu-se. Se-ntâmplă rar coşmarul să se transforme într-un vis frumos. Impiegatul încărunţit de vreme şi trenuri nu s-a mulţumit cu atât. I-a făcut mecanicului de locomotivă semn de manevră ‘napoi. Ăla s-a conformat. Apoi, l-am auzit înjurând ca la uşa cortului, când şi-a dat seama de ce fusese oprit şi întors din drum. “Să-ţi fac, să-ţi dreg, băga-te-aş în mă-ta de nenorocit! Am să te spun la direcţie!” Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă ca prin război, nu s-a supărat: “Spune-mă şi la Dumnezeu, numa’ stai să urc fata-asta! Hai, taică, hai, uşurel! Aşa, mergi cu bine! Şi nu mai plânge, că-ţi strici ochii-ăia frumoşi!” A răsuflat uşurat, a luat poziţia regulamentară, apoi a ridicat paleta verde, de parcă ar fi înfipt steagul pe o redută. “Acum, poţi să pleci liniştit să mă torni la direcţie! Ce-am avut şi ce-am pierdut?!”

Nici n-am apucat să-i mulţumesc. Acolo, în tren, trăiam sentimentul irealităţii. Mi se părea că-L văzusem pe Dumnezeu. Avea haine de impiegat de mişcare, niţel cam ponosite, părul cărunt şi rar şi paletă roşu/ verde. O paletă şi-un fluier, cu care făcuse prima minune din viaţa mea. Eu strigasem, aproape cu deznădejde, în capul peronului: “Doamne, nu!”. Îl chemasem. Venise. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş fi devenit, ce-aş fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de impiegat şi n-ar fi oprit trenul care m-a dus la examen. Poate aş fi fost un impiegat de mişcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care mergea să dea examen la facultate… Cine ştie…

Nu mai trecusem demult prin halta prin care, azi, nu mai trec trenuri, iar odinioară treceau atât de rar. Acum, femeie de afaceri în plină glorie, trenurile-mi puţeau. Preferam avioanele. Sau Mercedes-ul personal, când distanţele erau mai scurte. Probabil n-aş fi oprit nici atunci dacă întâmplarea (întâmplarea?) n-ar fi făcut ca roata să explodeze în locul acela în care şoseaua se apropia cel mai mult de calea ferată. În goana zilnică, uităm să mai oprim. Măcar atât cât să-I mulţumim lui Dumnezeu. Ce, nu pricepe El singur?

Am lăsat şoferul să se ocupe de roată şi am făcut câţiva paşi. Pe şine, crescuseră buruieni, semn că niciun tren nu mai trecea pe acolo. Peronul pe care plânsesem cândva părea mult mai mic şi mai sărăcuţ, iar prin crăpăturile făcute de trecerea anilor viaţa îşi revendica drepturile prin sute de fire de iarbă răsărite în smocuri. Cocoţat pe un scaun, o părere de om, gârbovit, se căznea să întoarcă un ceas Paul Garnier. Asemenea ceasuri rare mai vedeai prin muzee şi vreo două-trei gări. Toată priveliştea părea un talou suprarealist: ceasul de lux în contrast cu clădirea în paragină, fără ferestre, cu iarba care-mpânzea tot locul. Cineva însufleţea „tabloul”: Omuleţul firav, gârbovit, dar căruia îi străluceau ochii când potrivea limbile ceasului din gară (mai bine zis, din ceea ce fusese cândva o gară mică, îngrijită, prin care mai treceau, uneori, şi trenuri). Când şi-a terminat treaba, omul m-a văzut şi aproape s-a speriat ca de o arătare. Apoi, jenându-se, s-a scuzat cumva:

–         Pe-aici, nu mai vine nimeni. Sunt eu şi-un câine. Lupane, unde eşti?

Cel apelat s-a ridicat agale dintre ierburi şi s-a prezentat, docil, la apel, aşteptând, în gardă, următoarea comandă.

–         Şezi cu tata! Şezi şi bucură-te! Avem musafiri!

Ca şi cum l-ar fi înţeles, Lupanul (o potaie cu ciulini prinşi în blană, cu părul în ochi) s-a bucurat în felul canin, scheunând uşor şi mişcându-şi ritmic coada.

–         Ce faceţi?, am întrebat, neştiind ce să-i spun.

–         Întorc ceasul. Măcar el să meargă. Trenurile nu mai merg, în curând n-oi mai merge nici eu, mi-a spus ca pe o evidenţă, arătându-mi bastonul din mâna dreaptă. Ceasu-ăsta e o bijuterie, el trebuie să meargă! Nu ştiu cine l-o mai întoarce când n-oi mai fi eu. Apoi, schimbând vorba: Cu ce treburi pe la noi?

Purta aceeaşi haină de impiegat, acum ceva mai largă şi roasă pe alocuri, probabil singura haină, ori poate nu se-ndurase s-o lepede. Tăceam. Cuvintele se blocaseră iar în gât, ca atunci când pierdusem trenul. Aş fi vrut să-i povestesc, să-i aduc aminte, să-i mulţumesc. În loc de asta, tăceam, cu tăcerea celor mai stupizi dintre oameni.

–         Cândva, zice, cândva era şi-n gara noastră altfel. Ce de-a lume…

Am vrut să-i spun că ştiu. Nici asta n-am putut. Apoi, ca şi când ar fi avut ceva de demonstrat, ca şi când aş fi avut nevoie să-l cred, a scos de sub haină paleta, a şters-o de mânecă şi mi-a întins-o ca pe-o evidenţă:

–         Eu eram impiegatul!, a rostit cu mândria cu care trebuie să fi rostit ducele de Wellington: „Eu l-am învins pe Napoleon!”.  Câte trenuri n-am pornit eu cu asta!

Îhm… dar mai important decât mulţimea de trenuri pe care le-ai pornit, e  unul anume pe care l-ai oprit!

–         O vrei? Mie nu-mi mai trebuie.

Am luat paleta ca pe ceva de preţ şi-am strâns-o la piept. Am privit ceasul care mergea „ceas”, care-mi arătase cândva o jumătate de minut mai mult decât aş fi vrut, suficient cât să-mi plece trenul de sub nas. Şi deodată ochii mi s-au împăienjenit. Ceasul a început să se scurgă, precum cel din tabloul lui Dali. Aşa-l vedeam printre lacrimi, curgând, unduindu-se ca şi când s-ar fi topit. Omul s-a panicat, la fel ca atunci:

–         Ce-ai, taică, de plângi? Dacă nu vrei, n-o iei. Dă-o-n colo de paletă! Sunt un prost bătrân. Chiar aşa, d-apăi, ce să faci mata, o cuconiţă, c-o paletă de impiegat? Da’ am zis să-ţi dau şi eu ceva… şi n-am altceva. Lasă, dă-o-ncoace, decât să plângi!

Plângeam ca atunci când pierdusem trenul. Ceasul nu-l mai vedeam printre lacrimi, se topise de tot, timpul se comprimase. Pierdusem trenul din nou. Trenul recunoştinţei. Eram bogată. Şi nu-mi folosea la nimic! Tot omul acesta îmi oferise ceva. Iar eu, cu toată bogăţia mea, habar n-aveam ce i-aş putea oferi. Cum i-aş putea mulţumi că, într-o zi, cu paleta pe care mi-o dăruise, oprise şi mă urcase în trenul care avea să mă ducă spre ceea ce sunt acum. Şi că atunci, mă făcuse să-L văd, pentru prima dată, pe Dumnezeu în oameni. Ce daruri îi poţi face Lui Dumnezeu?

L-am întrebat, printre lacrimi:

–         Dacă ar fi să-i faci un dar Lui Dumnezeu, ce i-ai oferi?

–         Ce i-aş oferi? Păi… paleta nu mai pot să i-o dau, că ţi-am dat-o ţie. Trenţele-astea după mine, nu pot, că rămân gol. Şi-oricum, n-ar avea ce face cu ele. Câinele ăsta… îmi ţine de urât. Ce dar?! Uite ce dar Îi fac eu Lui Dumnezeu: în fiecare zi, la doişpe fix, întorc rotiţa la ceasu-ăla. Cât oi mai putea…