Doar un copac

Un cartier de blocuri ce nu este mai frumos şi nici mai urât decât cel de peste două străzi sau din oraşul vecin.

Un bloc prafuit de gazele de eşapament şi oboist de strigătele oamenilor din spatele cimentului ce în fiecare zi se încalzeste din ce în ce mai tare până o să ia foc de atâta soare.

Doi metri pătraţi de pământ găurit din ce in ce mai mic între betoane groase de atâtea săpaturi , corectări şi retuşări de drum.

Cam atât intră in unghiul meu vizual.

Cred că au trecut la un moment dat doi oameni pe lângă mine. Nu i-am observant. Doar urma alăturată a paşilor lor care mai îmi răsună în ureche mă fac să îmi dau seama că nu sunt singură în arşiţa asta. E atât de cald, încat, nu au putere să vorbească. Nici eu nu am nici un cuvânt.

Ma uit la copacul ce stă ca pe un tron în mijlocul celor doi metri pătraţi de spaţiu verde. E cam amărât şi bătut de soartă dar, totuşi , printer frunzele lui observ prunele aproape coapte. Ar ajunge să întend mâna, doar putin, deasupra capului şi le-aşi culege. Parcă deja simt gustul întepător, puţin acrişor care mă face să salivez dar…, nu mai văd banca. Lipseşte banca de sub pom. Oare cine a luat-o? Şi nu o mai văd nici pe doamna Sima la geamul de la parterul blocului. Veşnic în geam să ne certe că facem prea multa gălăgie sau să nu mai tragem de copac. Oare femeia asta altă treabă nu avea de facut decât să stea la pândă şi să ne strice toată distracţia?

Mă îndrept încet spre copac deoarece chiar vreau să iau măcar o prună. Nu neaparat că ar fi soiul cel mai bun, ci pentru toate frustrările copilăriei în care toată lumea îmi spunea ce să faci  şi ce să nu faci, ce e frumos şi ce este urât. Oare mă va impiedica cineva să îmi iau revanşa? Să îndrăznească numai cineva…

În timp ce am ajuns sub copac şi caut cu privirea cea mai frumoasă prună, cu coada ochiului sesizez mişcarea de pe aleea de lângă bloc. Sprijinită de un baston şi cu o traistă de rafie în carouri atârnată goală în cealaltă mână,  balansandu-se parcă prin timp se îndreaptă spre mine o bătrânică.

Nu îmi vine să cred . Chiar dacă este mai gârbovită şi are părul alb, este chiar ea, doamna Sima. Oare zgripţuroaica asta are chiar nouă vieţi? A disparut banca şi garduleţul din fata blocului dacă stau bine să ma gândesc .Şi, ea…  este tot aici. Chiar nu îmi doream să o revad. Aşa o poamă acră. Să mă facă într-o clipă să mă simt iarăşi mică… Oare de ce am vrut să sfidez norocul şi să iau o prună? Chiar nu îmi pot controla impulsurile? Poate dacă ma fac că nu o văd o să meargă mai departe ca doar nu rup copacul. Iau doar o prună.  Iar copacul nu este proprietatea nimănui . Nu am sărit gardul cuiva sau nu am luat mâncarea de la gura unui sărman. E un copac pe domeniul public şi în plus, au trecut  15 ani de când n-am mai trecut prin cartier.  Oricum nu are cum să mă recunoască.

Aşa ca am cules nu o prună, ci trei. Ca să nu pară că încet, încet mă cuprinde jena gestului  şi ca să îi las timp să treacă  pe lângă mine. Dar ghinion. Ea s-a oprit în dreptul meu şi cu ea s-a oprit şi inima mea într-o clipă de panică. Cred că uşor am început puţin să şi roşesc…Nu îmi vine să cred… presimt că o să vrea să vorbească cu mine. Mare ghinionistă mai sunt.

–       Scuzaţi-mă, cred că vă cunosc de undeva…

Cu zâmbet firav şi puţin cam strâmb mi-am întors privirea spre ea… Nu am ce face trebuie să intru în conversaţie:

–       Aşa este, mă cunoaşte-ţi doamnă Sima. Sunt Laura.

–       Da, Laura…. (şi chipul ei zbârcit se colorează de un zâmbet ireal de veselie şi bunăvoinţă)… Chiar tu eşti? Nu ştiu de ce nu mi-am dat seama de la început. Tot lângă copacul ăsta te găsesc?

–       Doamnă Sima, năravurile vechi se pare că se uită greu. Plus, trecând pe aici, nu am putut să nu iau o prună.

–       Da, da… aşa este. Uite, încep să se coacă.

–       Şi dumneavoastră tot pe aici? Am crezut că de data asta nu mă prinde nimeni…. (încet, încet încep şi eu să mă relaxez că nu a sărit cu gura pe mine şi că, puţin hodorogit de timp, se aute din pieptul doamnei Sima un râs de violoncel neacordat)

–       Tot şmecheră ai rămas? Şi bună de gură, măi Laura… Eh.. da, ştiu că ai crescut… Ce bine că ai trecut pe aici că şi mie îmi era poftă de o prună dar nu are cine să mi-o culeagă. Nu esti tu drăguţă să îmi dai şi mie o prună?…

Mai tarziu în firobuzul care mă duce spre casă nu mai simt căldura, pot chiar să ignor şi  neplacerea de a te găsi în plină vară într-un mijloc de transport public. Dar nu pot să îmi dezlipesc privirea de pruna pe care o mai ţin încă în mână cu gândul la doamna Sima. Nu îmi vine să cred ce femeie de treabă e şi cu câtă demnitate îşi poartă anii. Eu nu am văzut asta în toţi acei ani. Eram prea grabită ca să o văd, nu am ştiut atâtea lucruri… Cum o să mă mai pot uita înapoi la copilarie, la boacănele care le faceam,  dacă doamna Sima nu este zgripturoaica care pazeste prunele?… Oare de ce am vrut pruna asta? Chiar vroiam să ştiu atâtea?… Copacul ăla e devină. Era vrajit, ca ma ispitit să îmi aduc aminte de copilarie…

De Alina P.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)