Pe fiecare plantă din grădină au aparut  pete după ploaia de ieri. Frunzele sunt hâde, mutilate, grotesc de schingiuite, ca niste oameni bătrâni murdăriţi de trecera timpului.  A fost ploaie acidă şi a luat din frumuseţea idilică a grădini.

Pe drumul de pământ o ia la vale, Toader, prostul satului. Toţi râd în urma lui din cauza auzului slab de la o ureche.

Asta, nu este cea mai mare problemă a lui, faţa lui, asta problemă. Arată mai rău ca frunzele din grădină. O mască dintr-un film de groază e potrivită pentru  faţa lui… dar masca asta este reală, o poartă de la douazeci de ani, atârnată de obrazul stâng. Toţi copii mici de pe uliţă plâng, se ascund la sfârşitul zilei, pe-nserate, când vin vacile de la păscut cu Toader în spatele lor.

Da, el este văcarul satului. Asta e singura slujbă de după accident…

Când era întreg, nu ştia că are totul. Nu ştia că ăla e noroc… Norocul, pentru el, a fost slujba pe care a găsit-o.  A fost primul din sat care a lucrat la fabrica din oraş. El , fără tată, doar cu o mamă trebăluind în mijlocul unei case de văiugă, a reuşit să devină portar. Ce mândru era de chipiul albastru, ce frumos era când lumea îl opera ca să stea de vorbă cu el.

Bucuria lui a durat mai putin de o lună, nici nu a apucat să primească primul salar.

La primit mama lui, după doua luni de la accident, când el îşi revenea din comă. Au crezut că o să moară…  Avea arsuri pe jumătate din corp,  trei coaste rupte şi o lovitură zdravănă la ceafă. Nu prea îşi aduce aminte ce s-a întâmplat… Parcă erau doi bărbaţi, cu câte două canistre în mâini şi  erau îmbrăcaţi în haine negre… a încercat să îi oprească, a prins de o canistră şi lichidul a început să curgă pe jos… au început să îl lovească… şi a picat… de aici s-a rupt totul, nu mai ştie nimic…

A aflat la spital, cum l-au găsit pe spate, plin de sânge pe tot corpul…A picat pe o parte cu faţa în acid, acid clorhidric, folosit în fabrică pentru curăţarea metalelor. Nimeni nu ştie exact cât timp a stat cu acid pe faţă… Au spus că e norocos. Putea să moară sufocat dacă ar fi fost cu toată faţa în jos … aşa, a rămas cu jumătate de faţă.

Cinci ani i-au tot făcut operaţii.  Nasul a fost refacut să poată respira, ploapa stângă au reparat-o cât de cât ca să poata vedea, degetele de la mâna stângă le-au dezlipit una de alta să poată munci… dar faţa, fata lui, a pierdut-o…

De atâţia ani, a devenit  imun la toate privirile aruncate de oameni. Nici nu se mai uită în ochii lor. Priveşte la colbul drumului, la pantofii găuriţi şi la băţul din mână. Prientenii lui,  sunt vacile ăstea, le ştie la toate numele, toate metehnele.

Uite, la Joichiţa, trebuie să fie atent , are năravul de a se opri în drum, în intersecţie, la fântână. Nu are răbdare să ajungă acasă să bea apa.  Dar ce te miri? Stăpânul ei, om solid şi vesel, în fiecare zi  se opreşte la cârciuma înainte să ajungă acasă. Îl ştie tot satul. Cine să le mai caute pricină, dacă aşa s-au găsit ei. Asta îi face fericiţi…

Are şi o bivoliţă, Sura, asta nu suportă să vadă roşu. Se opreşte la poarta lui moş Şimon, îşi lasă capul jos ca o bezmetică, şi mâine poimâine o să atace poarta aia mare şi sângerie…  Cu mare scandal ar trebui să o smulgă, pe Sura, din poartă, spre mirarea lui moş Şimon…Vai ce ar vrea să râdă, acum, în hohote… dar nu are voie, un poate… faţa lui  zgâriată…

La început se tot uita în oglindă, la lacrimile care îi curgeau pe faţă… A văzut cum arăta trist, mânios, disperat  dar a văzut o dată şi cum arăta când râde.  A facut doi paşi înapoi şi şi-a jurat să nu-l mai vadă nimeni cu zâmbetul pe buze.

Oameni se aşteaptă  să-l vadă trist, posomorât, bătut de soartă… dar nu crede că ar vrea să îl vadă cu zâmbetul pe buze. Pentru el este rezervată doar tristeţea, doar aşa îi mai stă bine printre oameni. Bucuria, o poate avea doar noaptea, de unul singur, el şi cucuvelele.

Numai atunci poate să îşi cânte bucuria.  Şi are de ce să se bucure… are o slujbă, o familie, o nevastă care îl vede aşa cum e … şi mai are un fecior, copilu lui, pe Petru.

El e perfect, e sănătos şi-i seamăn. Are ochii lui, părul lui, buzele lui… nu mai are nevoie de oglindă, îl are pe el şi îi este de ajuns… i-a adus chipul şi zâmbetul înapoi, în miez de noapte…

De Alina P.