Speranţa

Domnica  se  aşeză  pe  bancă.  Era  locul  ei  preferat  din  parc:  a  treia  bancă  de  la  bazin,  pe  partea  stângă.  De  aici  putea  vedea  în  linişte  luciul  apei,  copiii  gălăgioşi  care  se  jucau  în  groapa  de  nisip,  perechile  care  se  plimbau  ţinându-se  de  mână   sau  îmbrăţişati.  Salcia  din   spate,  care  umbrea  locul,  o  salută  prietenos,   unduindu-şi  pletele  sub  adierea  slabă  a  vântului.  Venită  de  nicăieri,  o  frunză  galbenă  i  se  aşeză  pe  bluză,  chiar  în  dreptul  inimii.  De  la  distanţă,  scăldată  de  lumina  blândă  a  după-amiezei ,  părea  o  broşă  de  aur  şi   Domnica   zîmbi  şi  o  lăsă  acolo,  primind  cu  recunoştinţă   darul   regesc  al  naturii.

Era  o  femeie  masivă,  greoaie,  îmbrăcată  mereu  cu  o  pereche  de  blugi  negri  şi o  bluză   largă  în  culori  închise.  Nu  era  deloc  frumoasă,  cu  trăsături   aproape  masculine, cu o bărbie  pătrată  şi  ochi  foarte  mari,  dar  pielea  ei  era  de  un   alb –  strălucitor,  fără   nicio   imperfecţiune.  Mâinile  îi  erau  moi,  fine,  cu  degete  lungi  ca  de  pianist  şi  cu  unghiile  sidefate.  Toate  colegele  de  la  birou  o  invidiau  pentru  asta.  Deşi  era  considerată  o  femeie  urâtă,  nimeni  nu-i  putea  nega  generozitatea  şi  mintea  ascuţită,   pătrunzătoare,  iar  părerea  ei,  atunci  când  binevoia  să  o  împărtăşească  celorlalţi,  cântărea  în  faţa  colegilor,  mai  mult  decât  a  directorului   lor.

O  rază  de  soare  străluci   în  creştetul  unui  băieţel  bălai,  care  se  ridică  din  groapa  de  nisip  şi  se  îndreptă  voiniceşte  spre  bazin,  hotărât  să  prindă  lebăda  aceea  mare  şi  albă.  Raza  aceea  de  soare  a  fost  salvarea  copilului.  Liniştea  din  parc  se  sparse  brusc  în  faţa  unui  ATV,  condus  năprasnic  de  un  vlăjgan  care  povestea  ceva  unui  fete  agăţate  în  spatele  lui.  Când  îşi  întoarse,  în  sfârşit,  privirea  spre  drumul  din  faţa  lui,  abia  mai  avu  timp  să  înregistreze  ceva  mare,  negru,  pe  care  îl  lovi  cu  piciorul    şi  care  îi  schimbă  total  direcţia –  ATV-ul  se  îndreptă  direct  spre  bazin  şi  ateriză  pleoscăind  chiar  în  mijlocul  apei.  Cei  doi  adolescenţi  se  ridicară  imediat,  uzi  leoarcă  şi  buimăciţi.  Pe  alee,  câţiva  oameni  care  văzuseră  întregul  incident,  se  adunaseră  în  jurul  copilului  speriat.

Mai  încolo,  singură,  cu  mâna  dreaptă  nefiresc  îndoită  sub  trupul  masiv  şi  cu  un  firicel  subţire  de  sânge  prelingându-se  din  tâmplă,  Domnica  leşinase.

………………………………………………………………………………………………………

Era  fericită. Rochia  albă  îi  flutura  uşor,  uşor,  iar  ea,  zveltă  şi  frumoasă,  se  lăsa  purtată  în  braţe  de  un  băiat,  un  înger  de  băiat  cu  ochi  albaştri  şi  mângâietori.  Pluteau,  parcă,  amândoi,  iar  drumul  nu  se  mai  sfârşea  şi  nici  nu  voia  să  se  sfârşească.  Îi  era  bine,  aşa  cum  nu  îi  mai  fusese  niciodată  înainte.

Ştia  că  pleacă,  nu  ştia  unde,  dar  nici  nu  mai  conta.  Încercă  să  închidă  ochii  şi  să  păstreze  clipa  cât  mai  mult.  Dar  nu  reuşi.  Pleoapele  erau  grele  şi  nu  răspundeau,  nu  se  lăsau  închise  peste  fericirea  din  ochii  ei.  Oricât  de  mult  se  strădui,  peoapele  refuzau  să  se  închidă  şi,  din  cauza  efortului,  ochii  începură  să  o  doară. La  început  se  sperie,  dar  apoi  înţelese  că  trebuia  să  privească,  să  vadă  drumul  pe  care  o  apucase  şi  să  aleagă.  Ce  să  aleagă?  Fericirea  aceea  imensă,  imaterială,  în  care  exista  albă  şi  ireală,  condamnată  să  plutească  de  colo-colo  ca  un   fulg,  fără  nicio  grijă  şi  fără  nicio  ţintă  sau  viaţa  pe  care  o  lăsa  în  urmă,  cu  singurătatea  de  acasă,  colegii  de  la  serviciu,  cu  ultima  carte  cumpărată  şi  pe  care  nu  apucase  să  o  citească…?

Întinse  mâna  dreaptă  să  se  apuce  de  ceva,  să  mai  câştige  timp,  dar  mâna  parcă  nu-i  mai  aparţinea,  era  desprinsă  de  trup  şi  o  durea…

Domnica,  nu  ai  hrănit-o  pe  Speranţa,   azi –  vorbele  erau  şoptite,  calde  şi  în  clipa  aceea,  ea  a  ştiut…  a  ştiut  ce  să  aleagă…

………………………………………………………………………………………………………

Nimeni  nu  era  lângă  ea,  dar  îi  auzise  vorbind: ce  urâtă  este,  săraca  şi  ce  grasă … da,  dar  ai  văzut  ce  repede  s-a  ridicat,  cât  e  de  grasă  şi  de  mare…toţi  se  strânseseră, ciorchine,  să  mângâie  băieţelul  speriat  şi  să-l  ocărască  pe  cel  cu  ATV-ul.  Domnica  era  singură, …  povestea  vieţii  ei…cu  mâna  ruptă  şi  cu  o  durere  cumplită  de  cap,  se  ridică încet,  îşi  scutură  un  pic  hainele  şi  se  îndreptă  ameţită  spre  ieşirea  din  parc. Se  hotărâse  repede:  după  ce-şi  pune  mâna  în  ghips,  îşi  cumpără  o  pisicuţă  de  la  magazinul  din  colţ.  De  mult  timp  văzuse  una  ca  un   tigrişor  galben,  cu  ochii  jucăuşi  şi  cu  boticul  negru,  simpatic.  Nevăzută  şi  nebăgată  în  seamă,  zâmbi……Speranţa,  pisicuţa  Speranţa… În  parc,  doar  cartea  nedeschisă  de  pe  bancă  şi  salcia  credincioasă  îşi  mai  aminteau  de  ea.

Cîmpean Camelia - Maria

Bibliotecara
Hunedoara
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
Speranţa, 10.0 out of 10 based on 2 ratings