Trecuseră câteva ore, care mi se părură a fi minute. Brusc mi-am dat seama că afară era deja noapte şi probabil că ai mei îşi făceau griji. Mi-am aruncat încă o dată privirea la apa ce se întindea în faţa mea care era mai calmă ca niciodată. Stelele vegheau asupra ei şi totodată asupra mea, aruncându-ne zâmbete cu înţeles. În sfârşit m-am hotărât să plec. Un val mic se lovi de piatra erodată de vreme, tocmai în momentul în care m-am întors cu spatele. Parcă mă întreba: de ce nu mai stai? Se obişnuise cu mine. Şi eu cu ea..

De ceva timp, seara de seară eram lângă ea. Nu ştiu ce mă atrăgea. Poate că liniştea ce părea desprinsă dintr- o lume încă neîntâlnită, poate culoarea apei ce îşi schimba nuanţa în funcţie de bătaia vântului. Voi vedea.

 Următoarea zi m-am trezit cu gândul că trebuie să ajung în acel loc care mă aştepta cu aceeaşi nerăbdare pe care o afişasem şi eu. Eram foarte convinsă de asta. Aş fi fost în stare să mă lupt cu oricine ar fi stat în calea mea.

 În timp ce coboram scările mi-a atras atenţia uşa de un albastru învechit care mă îndemna să intru. Preţ de câteva secunde mă uitam la acea uşă care i-mi era atât de cunoscută şi pe lângă care trecusem de atâtea ori.

 Am deschis şi am intrat. Un vraf de caiete cu coperţi de ceeasi culoare cu cea a uşii, erau aşezate într-un fel destul de haotic pe măsuţa din mijlocul camerei. Am deschis unul dintre ele. Scrisul aplecat spre dreapta mă acaparase cu totul. Literele frumos conturate formau cuvinte şi fraze ademenitoare. Am tras uşor fotoliul mai aproape de măsuţa şi m-am lăsat prizoniera acelor pagini ce dădeau impresia a nu avea sfârşit. Caietele astea vroiau să-mi vorbească.

Deodată ferestrele s-au deschis şi perdelele dansau în jurul meu invitându-mă să mă ridic. Şi atunci…

Atunci, mi-am adus aminte. Mă aştepta ea. M-am uitat de jur împrejur. Maldărul de caiete şi foi amestecate zăceau lângă fotoliu, obosite de atâta răsfoiala. Oare când trecuse timpul?

Nici măcar nu ştiu dacă am deschis uşa când am luat-o la fugă. Tot ce ştiu este că în această seară se va întâmpla. Picăturile de ploaie mă însoţeau pe măsură ce înaintam, devenind din ce în ce mai mici şi mai rare. Eram aproape şi inima îmi bătea să sară din piept. Am ajuns. Ploaia încetase, vântul se retrase îngenunchiat, iar norii se ascunseră lăsând voie luminii lunii. Apa era la fel ca în fiecare seară: tăcută şi hotărâtă.

Eram uimită. Nu ştiam ce să cred. Şi câte speranţe îmi făcusem. Picioarele mă dureau şi tot corpul îmi tremură de furie. Uşor nedumerită şi surprinsă în acelaşi timp m-am lăsat alunecând pe piatra din dreapta mea. Toată acalmia asta mă îngrozea. Gândurile mele erau vraişte.. Am ridicat ochii crezând că se îndupleca să-mi dea o explicaţie, dar nimic.La fel. Dezamăgită mi-am întors capul ferindu-mă de privirea ei, să-mi streg lacrimile ce se prelingeau cu repeziciune pe obrajii mei. Ceva sclipea chiar lângă piciorul meu. Am întins mâna să văd ce este. O sticlă. Probabil “şmechera” mai păcălise pe cineva cu mai puţină răbdare ca a mea. Ridicând-o de jos am înţeles că de fapt nu este o sticlă de bere aşa cum am crezut. Nu avea nici o etichetă, dopul era ciudat, iar înăuntrul ei se vedea ceva. Cu degetul am împins dopul la o parte şi cu un beţişor subţire am scos ce era în sticlă. O bucată de hârtie împăturită tacticos. Am desfăcut hârtia, degetele fiindu-mi cuprinse de o emoţie sufocantă, citind în grabă ce scria.

Hârtia zbura uşor pe lângă picioarele mele, mintea îmi juca feste, încercând să înţeleg ce însemnau acele cuvinte şi de cine erau scrise.

Da, era el. Cel din paginile caietelor cu coperţi albastre. Cel aşteptat de atâta timp. Un mesaj scris de el. Zâmbetul larg ce se ivi pe fata mea era de fapt răspunsul la ceea ce voiau să-mi comunice caietele.

M-am uitat la ea şi atunci am înţeles. Ştiam că nu m-a dus cu vorba şi că nu-mi înşelase încrederea.

De Gabriela Popescu