Si doar i-a zis mama sa fie mai atent; acum va intarzia la bunica pentru ca a facut pana la bicicleta. Ca sa fim sinceri, nu prea a fost vina lui ca niste copiii rai, care nu aveau ce face, i-au bagat o pioneza in cauciuc cat el si-a cumparat o inghetata de la magazinul din colt, acolo unde vinde doamna aceea draguta care are parul vopsit in atatea culori ca zici ca are zece curcubee in cap. Dar nu despre ea era vorba acum, ci despre cum va ajunge el la bunica sa-i duca medicamentele pe care i le-a promis mama ca i le va cumpara cand se va duce la Bucuresti. Bunica locuia undeva la tara, aproape totusi de orasul in care el locuia cu mama, tata, si sora lui mai mare. Si doar mama a fost cat se putea de clara “Te duci cu bicicleta, Andrei, ca ajungi in jumatate de ora, iar bunica trebuie sa plece intr-o ora de acasa. Nu o trimit pe sora ta pentru ca are de invatat pentru examenul de maine. Du-te tu, ca si-asa nu ai ce face, si bunica sigur se va bucura cand te va vedea.”

Acum nu se mai bucura. El va ajunge in aproximativ doua ore, epuizat de la atata mers pe jos, iar bunica nu va fi acasa. Nu se putea intoarce acum acasa, pentru ca mama are incredere ca baiatul ei va reusi sa faca ce i-a fagaduit. Mereu l-a considerat un pierde-vara si s-a ferit intotdeauna sa-l insarcineze cu vreo treaba importanta, iar acum, cand in sfarsit are ocazia sa se dea mare in fata mamei, niste neispraviti i-o rateaza. Dar nu el, nu, nu el. Nu este el cel care va renunta din asa lucru mic, va merge pe bicicleta cat il lasa ea, apoi, cand va fi imposibil sa o mai incalece, va merge pe langa ea cu viteza luminii. Da, asa va face. El va fi eroul bunicii.

Dar ce cald este!… Nici Robinson Crusoe n-ar fi putut merge repede pe o asemenea dogoare. “Deci nu vrei, Doamne, sa ajung mai repede la bunica, nu? Lasa ca vezi Tu.”. Iuti pasul dar i se facu sete. Vai, ce sete! Doamne, cand i-a mai fost asa de sete? Nu-si aminti un astfel de moment si continua sa mearga repede, pe langa bicicleta, normal, caci dupa 5 minute, vehiculul era impracticabil. “Dar daca as lasa bicicleta aici, pe undeva, ca tot ma incurca?” gandi el. “Dar unde Dumnezeu s-o las?” Iesise din oras de ceva vreme si acum nu era inconjurat decat de perechi paralele de plopi- scari la cer. S-o lase langa un plop, de asta, solitar, si cand o trece cineva sa i-o fure, normal… Nu, mai bine o cara cu el.

Cand s-a incins atat de tare asfaltul asta? Simtea toropeala cimentului prin proprii papuci.  De ce nu-l lasa setea asta nenorocita? Si ce-o sa se intample daca nu va bea apa? Ce-o sa fie? Se va topi? Nici vorba. Oamenii nu se topesc, cel putin din ce a auzit el. Soarele danseaza…. Doamne, soarele danseaza! Se joaca cu el, il vede mai pricajit, om neajutorat in infinitatea asta de ciment, si isi bate joc de el. Ce nemernic e soarele asta… Nu mai poate. E sfarsit. Ii este atat de sete ca nici saliva nu mai are. Ce organism mai ai si tu, mai, Andrei, te chinuie in asa hal!…  Dar, gata, ca simte ca va lesina. Hai la umbra unui plop ca e mai bine; stai cinci minute, te intinzi, uiti de setea asta care te omoara si apoi, mai odihnit, pornesti din nou spre bunica.

Ce mic e el, acolo, in caruciorul ala… Bunica ii promite ca ii va aduce si data viitoare portocale. Da, el adora portocalele si stie deja asta. Dar de ce vrea bunica sa plece acasa, a suparat-o cu ceva? El mereu vrea sa fie un baiat cuminte, sa nu supere pe nimeni… S-a suparat bunica, totusi. Mama tot insista sa mai ramana si ii vorbeste calm, gesticuland alarmata totusi. Bunica vrea neaparat sa plece si tipa ca nu mai poate sta niciun moment in casa asta. “In casa asta”? Cat de rau s-a putut el comporta cu bunica? El o iubeste atat de mult…  Si pleaca trantind usa, spunand ca ne va tine la curent. Cu ce? Cu supararea ei? Ce s-a intamplat oare? Isi manca linistit portocala pe care i-o lasase bunica cand, deoadata suna chestia aia, telefonul. Doamne, cat il uraste pentru sunetele ciudate pe care le face…. De ce plange mama? Si i-a suparat? Dar el nu face nimic, cum s-o supere? S-a suparat ca nu i-a dat portocala. Dar nu vrea, il respinge bland si se duce in camera, hohotind in plans.  Mama, mama a patit ceva, ac el a fost baiat bun. Unde-o fi tata cand e nevoie de el acasa? El nu poate s-o calmeze pe mama si acum ii vine si lui sa planga. Acum mama a venit la el si il imbratiseaza. “A murit, a murit!!!” baiguia ea, dar ce insemanu acele lucruri? Ce inseamna “a murit”? De unde sa stie el? Lacrimile mamei ii udau manutele dolofane. Mainile ii sunt atat de uzi, atata apa, apa, ce sete ii este, Doamne!…

Mama si bunica sunt aici, langa el, intr-un salon atat de alb, ca rochia unei mirese.

-Nu trebuia sa te duci daca aveai pana. Nu mi-ai spus, ii zise mama strangandu-i mana. Daca nu era barbatul acela care sa te gaseasca zacand lat langa plop, mureai deshidratat.

-Ce dragut din partea ta ca ai vrut sa imi aduci pastilele chiar si fara bicicleta. Ce nepotel bun am eu.

Lasa-le sa vorbeasca. Ele nu stiu, n-au de unde sa stie. Dar vrea apa. Sa-i dea cineva apa, acum. De ce se uita cele doua femei atat de intrebator la el, nu e evident ca vrea apa? “Da-ti paharul ala, pentru numele lui Dumnezeu!!!”  E mai bine. Acum poate vorbi:

-Stiti, bunicul a murit.