Vis cu Eminescu

Dormeam adânc în noapte de decembre
În vremurile mele triste, sumbre,
Un dulce somn nu ştiu cum am avut,
În visul meu, un domn a apărut.

Ecranul meu alb-negru din odaie
Se-aprinse singur, ca o vâlvătaie,
Deşi în suflet purta acelaşi chin,
Eminescu apăru cu chip senin.

De dincolo, din nemărginire,
Revărsa imensa lui iubire,
Nu asupra mea, ci-a tuturor,
A năpăstuitului popor.

Într-un amestec de patimă şi voioşie
Cânta un cântec plin de duioşie,
Se întreba: cum ar putea să plece
În alte lumi din lumea lui cea rece?

Pământul cel străvechi îi este drag,
El îl veghează de dincolo de prag,
În suflet multe lacrimi se preling
Şi ochii lui încet, încet se sting.

De Şachir Urfet

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)