Visătoare fericită în căutarea unui coşmar – Sarah Jones.

Este cea mai bună descriere pe care mi-o pot face.

Întotdeauna am preferat să mă odihnesc la umbra propriului trup şi să visez, după sfatul mamei, care avea mereu în glas o blândeţe convingătoare şi totuşi mincinoasă când îmi spunea: „Visează! Căci visul ţi-este drumul spre fericire!”.

Visele îmi erau directe, fără nuanţe şi câteodată urâte. Întotdeauna mă eliberam de constrângerile morale şi mentale şi deveneam liberă să mă las în voia emoţiilor şi a dorinţelor mele, iar apoi totul devenea firesc – scenariile imaginaţiei mele erau puse în aplicare. Dar aceasta destindere se transforma în epuizare şi se producea nu atât în creier, cât în inimă.

Visul este totuşi, un fel de nelinişte etică pe marginea vieţii. Viaţa însăşi, cu inutilităţile ei sfâşietoare, cu bestialitatea ei obscură, care ne târâie prin noroi pentru a ne spânzura din când în când de câte un adevăr, cine ar putea-o suporta, de n-ar fi un spectacol de cunoaştere unic – visul?

Eu una consider că este foarte important să aperi dreptul de a visa în vederea unei purificări nebănuite.

Păşeam printr-un cimitir de vise unde mă boceau fantome de îngeri căzuţi, pe frânturi de melodii culese din inima mea.

 *

     Bulevardul castaniu şi scufundat într-un aer îngheţat şi lichid ca apă îmi plimba paşii nostalgici, întârziaţi şi profanatori către gară. Simţeam pulsaţia unei raze şovăielnice, preschimbata într-un pumnal tocit de argint întunecat, care voia parcă să-şi descătuşeze lumina.

Timpul îşi pierdea leneş clipele.

Ţipătul trenului, ancorat în gară, sfâşie aerul. M-am urcat fără să ezit.

Vremea frumoasă surâdea pe la colţurile perdelelor trase, precum o gură închisă ce lasă să-i scape secretul fericirii sale. În fata pâlcurilor îndepărtate şi aproape negre ale copacilor lipsiţi de frunze sau care aveau încă frunzele din timpul verii, un dublu şir de castani portocalii părea, ca într-un tablou abia început, a fi fost doar el pictat de către decoratorul ce nu ar fi pus culoare pe restul peisajului, întinzându-şi aleea în plină lumină, pentru plimbarea episodică a unor personaje ce nu aveau să fie adăugate decât mai târziu.

În locurile unde copacii îşi păstrau încă frunzele, ce păreau că suferă o alterare a materiei, încă din punctul unde erau atinşi de lumina soarelui, aproape orizontală dimineaţa, cum va fi iar câteva ore mai târziu, în clipa când, la început de amurg, se aprinde ca o lampă, îşi proiectează la distanţă pe frunziş răsfrângerea artificială şi caldă şi incendiază frunzele cele mai înalte ale unui copac ce rămâne candelabrul intact şi tern ale coroanei sale în flăcări.

Reflexe mari şi înfrunzite se tolăneau pe lacul de soare ce oglindea auriul inalterabil şi fix al zilelor frumoase.

Simţeam parcă aceeaşi catifelare ca cea regăsita în odihna hăţişurilor sumbre şi fericite.

Mi-am amplificat starea de bine cu uşurinţă – cu muzica dată la maxim, dar astfel încât să o aud doar eu.

Muzica ne arată cam ce ar fi timpul în cer.

 *

     Compania feroviară încurcase biletele; astfel Adam se trezi într-un cu totul alt compartiment faţă de impresarul său. Din amabilitate, controlorul îi propuse să se ducă în vagonul în care se găsea Simon, dar Adam i-a refuzat vehement propunerea. Nu-i plăcea să pretindă favoruri sub pretext că este orb său celebru. Celebritatea, pe care şi-o construise pe ruinele ambiţiei şi talentului moştenit de la tatăl său, îl obliga să fie moral, sau cel puţin să păstreze aparenţele.

Impresarul cunoştea foarte bine temperamentul vulcanic al cântăreţului şi se temea de ieşirile lui, făcând tot posibilul să-i menţină imaginea creată în fata fanilor săi.

Adam Clair s-a născut la Vancouver. Mama sa este descendenta unei familii de mexicani, de aristocraţi, care nu au fost de acord cu căsătoria cu tatăl său. Atunci părinţii săi s-au căsătorit pe ascuns. Tatăl său fiind naturalizat american, Adam s-a născut cetăţean american înainte ca familia sa să emigreze în Statele Unite. Cântăreţul are o soră mai mică, Vanessa, studentă la medicină. La moartea tatălui său, Adam avea doar cinci ani, iar singurul lucru pe care şi-l aminteşte este că acesta îi lăsase o chitară ca moştenire. La şaisprezece ani, băiatul ajunsese să-şi întreţină mama şi sora, cântând prin cafenele. În sfârşit, a fost descoperit de…

O bubuitură puternică zgudui compartimentul, iar geamurile începură să vibreze. Trenul se pusese în mişcare întrucât vuietul roţilor uzurpaseră liniştea meditativă de mai-nainte.

Când se aşeză, vecina îi spuse politicos câteva cuvinte, la care el se mulţumi să răspundă printr-un semn din cap, uşor curtenitor. Era perfect conştient de prezenţa acestei femei de alături, îi auzea respiraţia uşoară, îi simţea parfumul de flori discret şi-i sesizase rotunjimea timbrului, a cărui miere venea din pieptul ei palpitând.

În fiecare parfum se tânguie un plâns imaterial al florilor, ştia asta.

–          Scuzaţi-mă, dumneavoastră sunteţi Adam Clair, nu-i aşa? Se interesă vecina lui.

Fu cât pe-aici să nege, dar vocea femeii îl surprinse prin căldură, vibraţie şi claritate totodată; voia s-o mai asculte odată.

El întoarse spre ea frumoasa lui faţă, gravă şi senzuala, cu nasul drept, buze virile, bine conturate şi cu ochelarii săi negri, nelipsiţi, în spatele cărora sălăşluiau acei ochi albaştri, dar sterpi.

–          Îmi place muzica dumneavoastră, declară tânără.

–          Îţi mulţumesc, răspunse el la capătul unui moment de linişte.

Liniştea paralizantă ce-i învăluia acum îl făcea să se simtă ca un gânditor ce-ar auzi cum putrezeşte o idee. Mai vru să audă încă o dată vocea tinerei şi-i adresă zâmbetul, de-acum legendar, care făcea să bată inimile miilor de admiratoare.

–          Ai un avantaj net asupra mea, îi declară el.

–          Cum vine asta?

–          Îmi ştii numele.

–          Oh! Exclamă ea melodios. Mă numesc Sarah Jones. Scuză-mă puţin.

Simţii cum se ridică şi se îndepărtează, lăsând în urma ei doar ecoul paşilor.

Despre ea avea să afle mai târziu, când impresarul sau, Simon, avea să-i facă o vizită în compartiment, profitând de lipsa tinerei, că este o fiinţă fermecătoare. Ochii-i de aur smăltuit cu fistic îi ascundea o privire duioasă, obrajii-i netezi îi palpitau la fiecare zâmbet, umerii rotunzi, trunchiul superb şi talia subţire de asemenea nu o lăsau să treacă neobservată. Avea părul blond, lung şi breton, iar sprâncenele frumos arcuite.

Păcat că aceasta încântare a ochilor nu-i era îngăduita şi lui Adam. Ochii săi neputincioşi păleau în faţa strălucirii tinerei Sarah.

Dar dragostea la prima vedere nu implică neapărat vederea, ci înseamnă să descoperi că porţi în tine ceva puternic, intens, minunat, pe care să-l împarţi cu cineva.

Pentru Adam, iubirea nu constituia decât o irupţie de intensitate în vid. În fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existenţei. Iar el, iubea sufletul, catifelarea pielii, forma buzelor, tremurul mâinilor emoţionate, fiorii ce-i gâdilau spatele, liniile feţei şi curbele trupului, dar nu le putea vedea. Asta ar fi cea mai bună definiţie pentru mult prea cunoscutul clişeu – Iubirea este oarbă.

Se rezumă doar la a-i simţi bătăile pulsului şi la a concepe oglinda sufletului ei ca pe o cascadă în surdină.

Sarah reveni în compartiment, acest fapt obligându-l pe Simon să-l lase pe Adam din nou cu ea. Ştia că acesta din urmă voia să afle cât mai multe despre acea tânără fermecătoare.

Era evident că, în pofida reputaţiei lui de cuceritor, se îndrăgostise.

–          Spuneţi-mi, domnişoara Jones, care este scopul acestei călătorii? Se adresă Adam ceremonios.

–          Am fost în Vancouver, timp de un an, în interes profesional, iar acum mă întorc acasă în Houston. Am ales trenul întrucât este cel mai sigur mijloc de transport, în ciuda distanţei considerabile. Dar dumneavoastră?

Uimit de tonul ei profesional, extrem de precis, în care se putea distinge cu uşurinţă siguranţa, Adam îi răspunse uşor bâlbâit:

–          Am fost în vizită la rudele în Vancouver, dar impresarul meu a fost sunat în legătură cu câteva interviuri în exclusivitate care m-au obligat să plec şi să fac câteva escale în Chicago, Atlanta şi New Orleans. Se pare că voi ajunge şi în Houston la un eveniment caritabil. Poate voi avea ocazia să te revăd.

–          Ar fi o onoare! Se înroşi şi pulsul i se acceleră.

–          Mi-aş dori să te cunosc mai bine, dar simt o oarecare reţinere din partea ta, mărturisi Adam.

–          Sunt flatată, domnule Clair. Oare îmi este îngăduit să pot însoţi o persoană precum dumneavoastră?

–          Eşti sigură că părinţii tăi nu se vor supăra în cazul în care vei însoţi un cântăreţ oarecare într-una din escalele sale, fapt ce va pricinui întârzierea dumneavoastră, domnişoară, la întrunirea de familie? Se adresă el pe un ton uşor ironic, dar cald şi armonios.

–          Oh! Aş fi onorată, Adam! Dar poate că nu este cea mai bună decizie.

–          Fii serioasă, draga mea! Tu nu simţi că ar putea fi ceva special, o ocazie unică ce nu trebuie ratată? Nu poţi evita sau renega iubirea.

–          În cazul nostru nu poate fi vorba de iubire. Cel mult o atracţie puternică.

Devenise dintr-odată rigidă, totuşi realistă.

El ştia că dacă-i va cânta o va convinge. Într-adevăr, acum ea se legăna în sunetul unei balade triste sud-americane, pe care o asculta adesea când mergea cu trenul, care-i amintea de iubirile pierdute. Tăcea cu religiozitate, ascultând vorbindu-i-se de dragoste. Adam simţea cum îl mângâie admiraţia ferventă a Sarei, vibraţia emoţiei ei, nu putea să o vadă, dar o simţea pulsând.

*

    În gara vântul bătea cu turbare. Simon, cu flerul său obişnuit, le recomanda lui Adam şi Sarei un excelent restaurant unde se putea cina târziu, apoi îi urcă într-un taxi.

Sarah Jones se dovedi a fi o companie foarte plăcută. Ea ştia să-l conducă pe cântăreţ fără a lăsa să se vadă că-i orb, îl luă de braţ cu simplitate, ca orice femeie pe orice bărbat. Atitudinea amabilă, o subtilă inflexiune a vocii, totul îl făcu pe Adam să se simtă în compania unei persoane fermecătoare.

După cină au găsit de cuviinţă să cutreiere străzile luminate doar de câteva felinare bătrâne, în speranţa că vor fi pustii.

Când fură pe trotuar el o întrebă:

–          Sunt oameni pe lângă noi?

El o ţinea de talie şi o simţi tresărind.

–          Nu, e foarte târziu.

–          Şi e foarte întuneric?

–          Da.

–          Perfect, spuse el înainte de a o îmbrăţişa.

În primul moment ea deveni rigidă sub sărutarea lui, ca şi cum ar fi fost surprinsă.

„Desigur, nu” – gândi el cu cinismul lui obişnuit. Apoi imediat ea îşi oferi fără reţinere buzele pline şi dulci.

– Pot să-i spun şoferului să ne ducă pe amândoi la hotel? Şopti Adam.

Ea se îndepărtă brusc de el.

–          Ce… vrei? Oh, nu. Sper că vom avea camere separate!

O trase din nou spre el, o sărută tandru pe gât, pe păr. Oare nu voia? Se întrebă el.

În acest timp ea părea rezervată şi nu era, fără îndoială, genul care să caute aventuri trecătoare; el nici atât, în realitate.

Sarah exercita asupra lui un farmec înnebunitor încât el dorea s-o cunoască mai intim, chiar dacă doar pentru o noapte.

Ea conştientiza că mai aveau doar această noapte până drumurile lor să se despartă.

–          Haide, ne urcăm? Spuse tânăra cu o hotărâre fermă în glas.

Un zâmbet triumfător lumină faţa lui Adam. Nu se aştepta la o astfel de victorie. Cucerirea lui, pe moment, avea reticenţe… destul de inexplicabile, de altfel, şi care contrastau straniu cu comportamentul ei de femeie liberă.

Dar el nu se gândea decât la plăcerile care îi aşteptau şi începu să mângâie drăgăstos umerii şi spatele Sarei. Ea tremură uşor când el o luă de talie şi deschise uşa.

De cum intrară în cameră, femeia deveni inexplicabil rigidă. Din cauza mângâierilor şi sărutărilor, sfârşi prin a se destinde şi, în sfârşit, i se dădu.

Adam înţelesese atunci raţiunea reticenţei ei: nu se mai oferise niciunui bărbat.

Această descoperire neaşteptată îl umplu de furie. Dar era prea târziu…

Lungit alături de ea, îi auzea respiraţia uşoară, pe care ea se străduia să o controleze. Nici măcar nu plângea – se gândi cu cinism.

–          De ce nu mi-ai spus că-i pentru prima dată? Îi reproşa el pe un ton crud şi amar.

Cuprins de un val de mânie se ridică şi o scutură violent de umeri.

–          Şi mai întâi, ce vârstă ai?

–          Douăzeci de ani! Strigă ea speriată.

–          Nu! Răcni el, scuturând-o din nou.

–          Am optsprezece, mărturisi ea, hohotind.

În turbarea lui, îi venea s-o pălmuiască, dar se reţinu; se detesta suficient pentru ce se întâmplase.

–          Mă doare, gemu ea sfios, în timp ce el o scutură de umeri.

–          Inconştienţo! Exclamă el, lăsându-se pe spate. Spune-mi că nu ai făcut-o din milă.

–          Nu…

–          Ai abuzat de încrederea mea! Voiam să petrec noaptea cu o femeie coaptă şi respectabilă şi m-am trezit cu o puştoaică!

–          Eu nu sunt un copil!

–          În patul meu, eşti! Întotdeauna am refuzat să iniţiez în amor fetiţe zăpăcite ca tine.

–          Nu fi atât de crud. Nu m-aş fi dat niciodată primului venit, dar tu mi-ai cerut-o şi… erai tu. Pentru tine ştiam că e ceva trecător, dar te admir de atâta timp şi acum… te iubesc!

–          Nu fi patetică, mă cunoşti de o zi.

–          Nu, de mult timp. Ştiu totul despre tine.

–          Datorită articolelor apărute prin reviste? Să fim serioşi, e vorba de o grămadă de minciuni inventate de Simon sau de ziarişti. Nu ştii nimic despre mine.

–          Ba da.

–          Din cauza acestei deplorabile aventuri? Nu fi proastă.

–          Eu nu sunt proastă! Se indignă Sarah. Puţin mă interesează că ai un pseudonim sau că legenda ţi-a fost fabricată. Ştiu doar că ţi-a trebuit curaj, voinţa, ca să devii ceea ce eşti. Mai ştiu că poţi fi blând, atent sau din contră, crud uneori.

–          Amuzant. Această descriere s-ar potrivi oricărui bărbat, nu crezi?

–          Dar cum să fi cunoscut eu alţi bărbaţi?

–          Ai fi putut să-mi spui că n-ai cunoscut niciodată un bărbat! Îi reproşă el cu amărăciune. Am fi rămas în termeni foarte buni şi nimic nu s-ar fi întâmplat într noi. E ridicol şi nefast să-ţi pierzi virginitatea într-o legătură efemeră, fără viitor.

–          Eu credeam că tu eşti onorat să…

–          Copilul meu scump, îi replică el cu răutate, numai liceenii şi seducătorii în declin dezvirginează fecioare de speţa ta. Eu, personal, am gusturi mai sofisticate.

Pălmuita de această insultă, Sarah deveni de gheaţă.

Se oprise oare din respirat? Se întrebă Adam când nu mai auzi nimic. Sau a plecat în timp ce el vorbea? Oare a plecat?

Furios, înainta în mijlocul încăperii fără să se păzească de obstacolele care se găseau în drumul lui, fără să ştie unde mergea. Sfârşi prin a se regăsi în mijlocul salonului pierzându-şi orice simţ de orientare. Nici un obiect nu-i era la îndemână, nimic nu-l ajuta, nu-l îndruma. Unde era?

–          Sarah! Strigă el, cuprins dintr-odată de panică.

Imediat ea i se aruncă în braţe, apărută de nu se ştie unde, şi fără să reflecteze el o înlănţui.

–          Sunt aici, Adam. Te rog, iartă-mă. Mâine dimineaţă mă voi urca în primul tren şi voi pleca din viaţa ta.

El îşi cufundă faţa în părul fetei, o strânse la pieptul lui, încercând tandru să-i şteargă lacrimile care-i şiroiau pe obrajii mătăsoşi.

Afară apăreau zorii şi Sarah simţi cum o amărăciune dureroasă îi atinge inima.

Şi viaţa ce-i dacă nu locul despărţirilor?

*

Un ţiuit sfâşietor a anunţat intrarea în gara Houston. Mă dureau urechile îngrozitor. Din nou dormisem tot drumul pe acordurile chitării şi inflexiunile vocii lui Adam Clair. Îl idolatrizam. Cu siguranţă visasem din nou. Chiar trebuia să încetez cu visele acestea imposibile, irealizabile, sterpe, ce nu se vor împlini niciodată.

Nu-mi aminteam nimic, dar mă năpădea un infinit dureros. Nutream un sentiment pur – o tristeţe fără motiv.

Peronul era înţesat de oameni obosiţi, nervoşi, plictisiţi, chipuri monotone, măşti şterse, lipsite de strălucire, ale unei lumi moarte, banale.

Ah, uite-o pe mama, mă aşteaptă! E împreună cu… Adam Clair.

Nu se poate! Visez!