Antebelic

Ia-mă și lasă-mă amintire…

Deşi cartea pe care o cumpărase ieri de la Moş Ionel- bătrânelul simpatic care aduce adesea cărţi de la Bucureşti- era îmbibată de ceaiul de tei pe care doica i-l pusese pe noptieră iar el o lovise inconştient cu mâna, André nu cuteza să facă vreun efort pentru a îmbunătăţi situaţia. Încă aude cum ceaiul vărsat picură pe parchetul din lemn de cireş dar nu-i pasă; doica are să vină în curând să ia tava pe care vor sta încă feliile de pâine cu dulceaţă de prune însă de pe care va lipsi cana goală pentru că acum ea stă paralel cu noptiera, iar ambrozia din ea se risipeşte pe parchetul din camera tânărului. Va observa dezastrul şi va face curat, ca o femeie de casă ce este, şi va pleca, îl va lăsa în pace, în pacea lui. Aşa va fi. Aşa vrea el.

Sunetele înecate de praful tropotelor de cai penetrează sticla ferestrei lui închise. Trec de perdeaua stacojie ce i-o împodobeşte, se plimbă alene prin camera slab luminată, cu mobilier din lemn de cireş lăcuit, încrustat cu modele florale, îşi verifică decibelii matinali în faţa oglinzii de mărime medie ce atârnă, fără nicio pată şi curăţată zilnic, în peretele dinspre apus, de un verde pal, mânjit parcă de toate visele tânărului şi, într-un final, ajung la urechile lui somnoroase. Nu are de gând să deschidă fereastra şi să se împroaşte cu aerul otrăvit de rutina insuportabilă a banalilor lui concetăţeni. E mai bine aşa, în aerul lui, aerul lui otrăvit de propria lui rutină. O preferă pe-a lui pentru că i se pare mai interesantă.

Doica intră şi strâmbă din nas în faţa priveliştii umede. Îl dojeneşte pentru neatenţie însă blând, ca o mamă… mamă, ce cuvânt dulce… femeia în jurul căreia se ţese viaţa oricui. De-atunci, de peste cincisprezece ani care au trecut de la 1901, nimeni nu a mai adus vorba de mama, de mama lui, icoana religiei lui, de parcă n-ar fi existat niciodată o asemenea fiinţă dumnezeiască în această casă. Ce oameni are în jurul său!… Dar e normal: toată viaţa unui om merge înainte pe principiul uitării. Oamenii ar şti şi să iubească dacă n-ar uita atâta…

Deşi femeia închide uşa camerei, André poate auzi nişte paşi hotărâţi pe coridor: domnul Cristea, pe care el îl numea ocazional „tată”, pe la începutul fiecărei luni. Este clar că vine să-i lase tinerei lui progenituri suma lunară cu care amândoi au căzut de acord acum câţiva ani; banii acopereau ţinutele băiatului, ieşirile cu prietenii şi alte nevoi tinereşti ale acestuia. Cu câteva mii de lei, între cei doi se întreţine o relaţie tată-fiu pe care amândoi o ştiu cât este de jalnică, însă care în ochii acestei societăţi scrântite a secolului al nouăsprezecelea străluceşte şi este demnă de admiraţie.

-Poate că ar fi cazul să îţi găseşti o soţie, André. La vârsta ta, e numai bine să te căsătoreşti. André, m-auzi?

Niciodată nu i se adresează fără să-i spună numele. André… De fiecare dată când îi rosteşte numele, în el se iscă o furtună gândindu-se la cea care a ales acest nume franţuzesc, la răposata doamnă Cristea…

-André, ştii la fel de bine ca şi mine că fetişcana aceea nu putea să intre în familia noastră respectabilă. Orice ar fi fost, o legătură între tine şi ea nu putea fi posibilă. Revino-ţi. Te ofileşti şi nu e bine pentru tine. Eşti în floarea vârstei, tinere. Are ţara fete, aşa că nu mai tânji precum Arald. Domnul Cristea îi vorbeşte din ce în ce mai tare, plimbându-se prin camera întunecoasă.

-Tată, diseară nu vin acasă; mă duc la Piatra, la un prieten. Nu mă aşteptaţi la masă, îi răspunde părintelui său, sec, ca şi cum nu ar fi auzit nimic din tot ce i s-a înşirat.

-Prea bine, încheie domnul Cristea agasat însă încercând să-şi păstreze calmul. Iese aruncând mai întâi plicul pe noptiera care emană încă un miros de ceai de tei care pe André îl îndeamnă la somn.

Încearcă să se desprindă din această stare de somnolenţă şi se ridică în capul oaselor. Coboară din pat, ia cartea în mână şi realizează că nu este într-o stare foarte proastă. O miroase şi îi este somn. Mama îi aducea mereu ceai de tei seara, înainte să adoarmă, însă de atunci, din acea clipă din care familia lui se rezumă la tatăl lui şi bătrâna doică, îşi bea ceaiul de tei doar dimineaţa. Astăzi nu a mai băut şi începe să regrete că a refuzat o a doua ceaşcă pe care doica s-a oferit să i-o aducă. Ar vrea să stoarcă de zeamă cartea pe care încă o ţinea în mână şi să se îmbete cu amintiri. Se hotărăşte că cel mai bine ar fi să plece cât mai repede şi aruncă cartea pe pat; astăzi trebuie să vadă pe cineva. Are întâlnire.

Pe stradă lumea se analizează aşa cum un negustor îşi măsoară cumpărătorii din priviri. E jenant pentru el să meargă astfel, printre aceşti muritori cu care nu are nimic în comun: nici vise, nu lacrimi, nici zâmbete, nici iubiri. Nu va putea rezista mult privirilor lor avare, ştie şi el asta, aşa că urcă într-o trăsură. Când birjarul întreabă încotro, ar fi vrut să spună „La spitalul de nebuni” dar, fără să vrea, indică cimitirul. Dacă nu va fi atent, somnul îl va cuprinde şi va fi pus într-o situaţie jenantă. Trebuie să reziste, însă la douăzeci şi doi de ani ai lui simte că îmbătrâneşte, că membrele lui devin rahitice şi că gândirea-i ascuţită moare… Asta e clar: el nu va muri de bătrâneţe pentru că nu va putea suporta gândul de a deveni o legumă.

La cimitir nu este nimeni în afara unei bătrâne cu batic care îşi jeleşte mortul. Pe un fundal sonor în care femeia îşi zbiară durerea, ajunge în faţa mormântului pe care îl căuta. Se vede că nu a fost bogată; chiar şi după moarte există o ierarhie. Egali… hmm, în faţa cui?

O cruce din fier, vopsită într-un arămui murdar. Atât are moarta acum, şi totuşi pare că are mai mult acum decât în viaţa pe care a trăit-o printre semenii ei. Se spune că viaţa veşnică este a celor ce nu cer multe de la lume dar primesc totul de la Cel de Sus; ea ce a primit toată viaţa? Ce a primit această fiinţă angelică de la Dumnezeu? Mizerie şi suferinţă în doze mari. Da, a fost destul de darnic cu ea.

André îngenunchează în faţa mormântului sărac şi începe să suspine. Căutând în buzunar o batistă ca să-şi steargă lacrimile ce se încăpăţânează să se prelingă pe obrazul ca de femeie, contra tăriei de caracter de care vrea suferindul să dea dovadă, găseşte un bileţel parfumat, ce emană aroma florilor de tei.

Bătrâna îşi încetează cântecul de jale şi începe deodată să ţipe panicată.

Cineva îl apucă de umeri şi strigă unei cete din spatele lui: „Luaţi-l şi pe-acesta!”. André se ridică afişând o figură nepăsătoare însă neliniştit înlăuntrul său. Un grup de oameni în uniforme gri, uniformele soldaţilor… Se cutremură de-a binelea şi tot calmul fals îi dispare. Din acelaşi buzunar scoate un creion cu vârful tocit şi notează repede pe bileţelul cu iz de flori de tei: „ Şi eu!”. Panicat, respiră sacadat iar bileţelul îl face pierdut, lăsîndu-l în voia vîntului, ca şi cum el ar fi singurul care ar şti ce să facă cu el, cui şî în ce moment să îl dea.

Bărbaţii se năpustesc asupra lui iar unul dintre ei, cu mustaţă neagră, stufoasă dar îngrijită începe să tragă de el, îi agită trupul şi apoi îl dezbracă de sacoul de un negru mormântal pe care îl poartă. Îi rupe brutal nasturii şi îl impinge pe André în ţărâna din jurul locurilor de veci. Tăbară pe el iar unuia îi cade chipiul pe pieptul tânărului, fix în dreptul inimii şi simte că nu mai are putere nici să respire, toată voinţa lui de a se ridica şi de a se elibera de încătuşarea acestor monştri care îl jefuiesc de tot ce are, de suflet si de haine, voinţa lui dispare şi se lasă în mâinile acestor fiinţe. Îl trag de păr, îl pocnesc, simte cum cineva îl împușcă și cum, unul câte unul, măruntaiele îi sunt scormonite și scoase din trupul lui păcătos.

Nu-l doare nimic.

Îl dau de-a dura, sângele îi curge șuvoi din răni dar păstrează intact pe față un zâmbet tâmp, care instigă la crimă și la plângere. Se simte cuprins de bătrânețe iar ramolitul din el ridică rugăciuni și slăvi Fecioarei Maria, însă tânărul care se încăpățânează să cucerească pe veci acest trup desfigurat urlă ca din gaură de șarpe, blestemând întreg neamul dumnezeiesc și cerându-și dreptatea pe care orice suflet tânăr are impresia că o merită.

Acești frați de cruce, de sabie, de pușcă sau de sângele altora pe care ei îl varsă, acești soldați ai groazei îl ridică pe André și încep să-l pălmuiască fiecare după bunul plac. Dintr-un buzunar minuscul. Cel cu mustață stufoasă scoate un cearșaf de un alb demn de o fecioară, un cearșaf imens cu care gloata îl acoperă pe năpăstuit.

Înfășurat în cearșaf ca într-o crisalidă o omidă dezgustătoare ce-și așteaptă metamorfoza, ca o mumie ce se va pierde printre suratele ei, André este aruncat în groapa în fața căreia, cu puțin timp în urmă, îngenunchease. Mormântul s-a deschis ca o trapă spre o lume nedorită iar el cade încontinuu, cade în hău, sperând la un hău cât mai mic, cât mai ușor de îndurat și se sperie de particulele de întuneric ce pătrund prin pânza albă care respiră lumină.

Cade deja de ceva vreme și parcă s-a obișnuit cu ideea că nu va atinge pământul niciodată. Este resemnat; mereu e mai bine când te resemnezi, nu mai ai bătăi de cap, dar în același timp, nici bătăi de inimă. Va trăi atâta timp cât va pluti în acest hău iar când va ajunge jos va muri cu siguranță, gândește el. Acum vrea să fie cât mai sus, cât mai departe de pământ și cât mai aproape de stele.

Pe măsură ce cade, realizează că nu a paralizat, așa cum el a avut impresia prima oară, așa că își mișcă brațele, picioarele, dar parcă totul este în van, parcă mișcarea haotică pe care o săvărșește e doar o iluzie iar membrele lui rămân în continuare imobilizate. În acest caz, iluzia îl sufocă.

Brusc, atinge ceva cu mâna, cearșaful împiedicându-l să-și dea seama ce. Vocile soldaților se aud din ce în ce mai slab iar râsetele lor hidoase încetează ca la un semn. Pânza dispare iar el, deși pe pământ, trăiește. Adoră să trăiască.

Îndrăznește să deschidă ochii dar nu fără o teamă de copil. Cerul e albastru și e chiar aproape. Cineva i-a citit gândurile și acum nu se mai află în groapa fără fund. Interesant; acel cineva a înțeles limba păgână în care el își scrie fiecare gând.

Instinctiv, duce mâna la buzunar și caută bilețelul pe care nu-l găsește decât pe mormânt, în fața crucii din fier, ruginite și totuși falnice printre atâtea mândreți de cruci. Ia bucata de hârtie boțită în mână și citește cu voce tare: „Te voi iubi până la moarte, André…”. Uimit, realizează că, mai jos, cineva a scris ca un post-scriptum, două cuvinte : « Și eu! ». Se uită insistent la acel semn al exclamării de parcă ar striga la el, l-ar mustra și ar urla lumii o poveste de dragoste veche, de pe timpul când oamenii nu știau că pot greși sau că măcar se pot îndrăgosti.

Își rotește ochii speriat, căutând femeia care plângea, însă ea nu mai este unde mintea lui a lăsat-o. Ingenunchează din nou și, printre lacrimi de bărbat, îngână cele două cuvinte ce au apărut de curând pe bilețel.

1916, începe măcelul…

Enache Lorena-Ella


Eleva
Barlad, Vaslui

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.6/10 (8 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +6 (from 6 votes)
Antebelic, 8.6 out of 10 based on 8 ratings