Hora

Un sătean se apropie de bărbatul ce stătea întins în mijlocul drumului. Le zise celorlalți:
– E mort. L-au tras ielele în iad.
Un vaiet prelung străpunse valea. Mia rămăsese văduvă de tânără…

*

Soarele stătea să scapere pentru o ultimă oară dincolo de fruntea semeață a muntelui. Cosașii își șterg sudoarea, privesc brazdele doborâte peste zi, pun coasele de-a spinarea și iau drumul satului, cu gândul că mâine se vor odihni și ei, lăsând muierile să întoarcă fânul, că doar de, nu-i treabă de bărbat.
– Pala groasă, nu ca-n alți ani. S-a îndurat Ăl de Sus, altfel nu știu cum o scoteam la cap cu atâtea guri de animale.
– Mă, și știți că nici să te lipsești n-ai cum, că-i greu. Nu ne dă nimeni de nicăieri, noi ne facem singuri rostul.
– Că mă gândesc și la ăștia de la orașe, săracii tre’ să le cumpere pe toate. Tot e bine de noi că facem fânu’, hrănim vaca, luăm laptele și brânza.
Așa se țineau de vorbă oamenii, coborând cu grijă și ferind din când în când rămurelele cornilor crescuți pe marginea potecii înguste. Mai că nu se mai vedea nimic, noroc cu luna care se ivise dintr-un nor, luminând calea drumeților.
– Unde rămase mă, Iliuță? Iliuță! Mă Iliuță, n-auzi?
– Viu acu’!
– De ce nu răspunzi când te strig?
– Mi s-a părut că văd o f… ceva acolo.
– Eee, ai văzut. Treci acasă, că te-a bătut soarele-n cap. O punem pe mă-ta să-ți dea ceva. Hai!
Astfel băiatul porni pe cale cu tată-său și ceilalți oameni, uitându-se uneori în spate. Iliuță abia făcuse douăzeci de ani, fiind singurul copil al Anetei și-al lui Neculai Grigorică. Nu se trăgea prea tare la muncă, dar de altfel, era primul la joc și-n inimile fetelor. Tinere sau măritate, de când se ridicase el flăcău în sat, pe toate le ținuse pe brațe.
În dreptul porții lui Grigorică, cosașii se opriră.
– Acum, băieți, să-mi spuneți cât să fie plata.
– Fugi mă de-aici cu plata ta. Ce, noi n-avem ogoare? Ne-ajutăm, că doar nu suntem străini.
– Atunci spuneți când mai e de coasă și venim, că iau și băiatu’.
– Eee, las’ că pe băiat îl trimiți la întors cu muierile, mâine.
Și începură toți să râdă, făcându-l pe Iliuță să se rușineze, dar nu băgă nimeni de seamă, din pricina beznei. Cei doi intrară în curte, puseră coasele la locul lor și intrară în casă. Din prag îi întâmpină aburul mămăligii și-al sărmăluțelor, moartea lui Iliuță. După ce mâncară pe săturate, Neculai îi spuse nevestei sale:
– Dă-i ceva de cap băiatului, că l-a bătut soarele toată ziua și mi-e să nu i se facă rău. Nu de alta, dar mai avem treabă, nu-i timp de zăcut.
– Mamă, ți-e rău? întrebă femeia îngrijorată, punând mâna pe fruntea copilului. Arzi! Căută ceva într-o cutie, găsi un medicament pe care îl dizolvă într-un pahar cu apă și-l dădu băiatului să bea.
– E amară! N-o beau. Zise Iliuță ridicându-se de la masă. Se duse în odaia de dincolo și se așeză în pat, cu fața în sus, ținându-și mâinile căpătâi. Se gândea la ce i se păruse că vede. Era aproape sigur că fusese o fată în straie albe, dar ce ar fi căutat o fată pe acolo în ceas întunecat? Sigur i se păruse. Din odaia alăturată, vocea maică-sii îl strigă.
– Da, mamă!
– Cum te simți? Să-ți aduc doctoria?
– N-am nimic, n-o vreau, săru’-mâna! Mă culc, noapte bună!
– Odihnește-te, copile!
Cei doi părinți continuară să vorbească în șoaptă pentru încă o bucată de vreme, apoi adormiră, gândind la treburile din ziua urmatoare. Afară, greierii concertau sub razele lunii pline…

**

Un ușor bocănit îl desprinse pe Iliuță din visare. Se ridică în capul oaselor, ciulind urechile. Convins că fusese pisica în goana după șobolani, se puse iar la somn, dar bocănitul se auzi iarăși, mai tare. Venea dinspre fereastră. Traversă odaia, feri perdeluța și-și roti privirea prin curte. Nimic. Se duse iarăși în pat, hotărât să nu mai bage „toate prostiile-n seamă”. Peste câteva clipe, însă, bocăniturile din fereastră reîncepură, auzindu-se mai clar, mai puternic.
– E, dracia dracului, hai că asta-i culmea! spuse băiatul, ridicându-se nervos din așternut. Trase niște pantaloni pe el și ieși în curte.
– Care ești, mă? Vasile, tu ești? Nu face de-astea cu mine, că te jumulesc de nu te vezi!
Nimeni nu-i răspunse. Doar Ghiaur, câinele, începuse să se dea, încercând neputincios să se desprindă din lanț. Iliuță încercă să-l potolească, dar găsi de cuviință să-l dezlege ca să vadă de ce e agitat. Văzundu-se eliberat, câinele alergă înspre hambar, dar nu se apropie, izbindu-se, parcă, de un zid nevăzut. Lătra din ce în ce mai aprig, spre mirarea flăcăului.
– Ce-ai, băiete, ce vezi? zise, apropiindu-se de hambar. Vezi, nu-i nimic aici…
Când dădu colțul să verifice mai atent, rămase cu gura căscată. Cea mai frumoasă fată ce-i fusese dat să vadă, chicotea, rezemată de peretele hambarului. Și n-ai fi zis de frumoasă, dar era acoperită doar de câteva văluri albe, transparente. Părul lung, mai negru ca noaptea, i se prăvălea peste umerii frumos conturați prin văl, iar razele lunii se oglindeau în privirea-i cenușie, nepământească. Nemișcat, băiatul nu scotea niciun sunet, doar o măsura din cap până-n picioare, înghițind uneori în sec. Toată căldura soarelui de peste zi o resimțea acum…
– Îngeri…Ce faci aici? C-cum te cheamă? Te-ai r-rătăcit?
Fata, chicotea rușinoasă, încă țintuită de perete. Deodată, se repezi spre băiat și-i șopti la ureche:
– Vino…
În trase de mână, iar el nu se împotrivi, ci fugi după ea, hipnotizat. Simțea că zboară, auzind ca prin vis râsul cristalin al fetei. Se opriră pe-o poiană pe care el o recunoscu. Era „Podul cu oglinzi” și nu-și explica modul în care ar fi putut ajunge așa degrabă acolo. Era cale de un ceas de mers. Fata îl trăgea în continuare după ea, până la un nuc din mijlocul poienii, dinspre care străbăteau sunete domoale de liră. În umbra nopții, sub poalele nucului stăteau întinse două fete la fel de tinere și fermecătoare, în timp ce o a patra își atingea degetele subțiri de corzile lirei. La vederea celor doi nou-veniti, se ridicară spre întâmpinarea lor, respirând adânc, fixându-l neîncetat cu privirea pe băiat. Acestuia i se părea că plutește, trăind un vis din care nu ar fi vrut nicicând să se trezească. Uitase cine e, ce caută acolo… Privirile reci ale frumoaselor fete îl înlănțuiseră de-a dreptul, lăsându-l fără glas. Se tot plimbau în jurul lui, el neștiind pe care dintre ele s-o privească mai întâi. Vru să se dea în lături pentru a le putea sorbi pe toate odată, dar chiar atunci își dădură mâinile, ținându-l captiv în cercul lor. Mergeau în jurul lui, cu picioarele desculțe prin iarba proaspătă, privindu-l neîncetat cu ochii lor cenușii, scânteind în razele lunii. Și jocul lor se întețea din ce în ce mai tare, oțărât de un cântec doar de ele știut. Hora lor aprinsă îl ameți pe tânăr, dar plăcerea de la început se transformă în tortură. Rămăsese fără aer, iar ochii îl ardeau. Cu cât jocul se întețea, cu atât se chinuia mai mult și părea că întreaga natură e de partea lor. Se lăsase frigul, iar rotocoale de vând aduceau smocuri de fân smulse din căpițele din apropiere. Pământul ardea sub tălpile fetelor, devenite monștri cu chip angelic.
Din depărtare străbătu nechezatul cailor sălbatici. Deși înspăimântător, era singurul lucru ce-l ținea pe Iliuță în realitate. Se auzea din ce în ce mai aproape, iar dansatoarele îl auziră, încetinind hora. Turbați, dădură atacul din întuneric patru cai negri cât urșii, galopând nebunește. Nu erau animale de povară, ci adevărate jivine ale pădurii. Se repeziră asupra tinerelor fete, dar când să izbească din copite, acestea dispărură, lăsând în urmă o nor de fum dens. Nechezau aprig și râmau pământul. Trântit la pământ, cu inima să-i sară din piept, Iliuță nu îndrăznea să se clintească din locul lui. Unul dintre cai se întoarse către el,mirosindu-l. Mai mult mort decât viu, băiatul observă un clopoțel prins la gâtul animalului. Se apropiară și ceilalți, sforăind înfundat. Fiecare purta câte o podoabă asemănătoare. În clipa când se ridicară pe picioarele din spate, săpând aerul cu copitele din față, flăcăul pierdu lupta cu teama și căzu leșinat…

***

– „ Of of! Foaie verde foi de prun, măi! Foaie verde, foi de prun, spune, spune moș bătrân…” Așa cânta Aneta dis-de-dimineață, punând rufele la uscat, în timp de Ghiaur i se împleticea printre picioare.
– Marș de-aci, pedeapsa lumii! Of! Cin’ ți-o fi dat iar drumul, să-l scarmăn eu oleacă! Și câtă treabă mai am și copilu’ ăsta nu se mai scoală odată! Iliuță, înalță-te bradul mamei, că te râde iar soarele!
Trezit de grasul maică-sii, băiatul scoase nasul dintre așternuturi și dădu să se ridice, dar o săgetare cumplită îi străpunse tâmplele, trântindu-l iarăși pe pernă. Încercă să-și amintească ce făcuse cu o seară în urmă. Parcă nu băuse nimic… Se ridică încet, încet, chinuit de aceeași durere secerătoare. I se păru ciudat că adormise îmbrăcat. Uitându-se pe ferestră, își aminti visul și zâmbi ștrengărește. Amintindu-și de caii sălbatici, înghiți în sec și ieși afară.
– A dat Domnu’ să faci și tu ochi? Mănâncă repede ceva și grăbește-te să-l prinzi pe taică-tu din urmă. S-a dus cu Tilică La Piatra Mare să încarce o căruță de lemne. Eu aștept să se ia apa ca să pot întoarce brazdele alea de ieri. Mă, ia treci încoace!
Aneta se opri din treabă, șterse mâinile ude de șorțul ei cel înflorat și se apropie încruntată de băiatul său.
– Ilie, ce’s astea, mamă? rosti femeia îngrijorată atingându-i gâtul și mâinile.
– Ce să fie? M-oi fi murdărit de ceva.
– Fugi de te uită în oglindă. Ptiu să nu fie de deochi!
Iliuță se întoarse în casă, merse la oglindă și observă cu stupoare mai multe zgârieturi inelate. Era plin pe tot corpul, ca bolnav de un pojar bizar. Abia atunci constată cât de rău îl ardeau. Veni și Aneta după el. Se priveau nedumeriți, speriați mai ales de faptul că nu bănuiau ce ar putea fi.
– Astea-s blesteme. Ți-a făcut vreuna „nefăcute”. Ptiu, taman ce ne lipsea!
– Lasă-mă și tu cu prostiile astea! Te uiți în gura la toate babele. Am mâncat cine știe ce…
– Taci și-ascultă-mă tu pe mine! Crezi că aia pe care ai lăsat-o cu burta la gură n-a zis vorbe rele? C-ai lepădat-o ca pe-o poamă stricată când te-ai văzut îndatorat! Te-ajung blestemele că n-ai știut să fii om!
– Mai lasă-mă dracului în pace că ți-am zis de-o mie de ori că plodu’ nu-i al meu. Nici ea nu știe al cui e și s-o fi gândit că mă găsește pe mine mai prost ca toți s-o scap de rușine! Și să nu te mai aud că-mi scoți ochii cu ea, c-am să uit că ești mama! Mă vezi că am destule pe cap! Mai bine mi-ai zice ce să le fac la astea, că mă ard de-mi ies ochii din găvane!
– Ete așa ajung părinții. Crești copiii la piept, nu dormi nopți și zile pentru ei și când se fac mari, te pun la zid. Rușine să-ți fie! Du-te la baba Mia până nu se face amiază și vezi ce-ți zice ea. După aia te duci și la dispensar, dar mie nu-mi mută nimeni gândul că e treabă necurată. De când sunt, n-am văzut așa ceva. Ca să nu te duci cu mâna goală, du-i cașul de azi-dimineață. Dă-i zor, că nu te mai ajută dacă trece de doișpe ceasuri.
Parcă-i părea rău băiatului că ridicase glasul la maică-sa. Avea impresia că nici nu fusese el acela care se răstise. Dădu vina pe tensiunea ce-o strânsese din pricina semnelor acelora necunoscute și ieși afară, neîndrăznind, de rușine, nici să-și ceară iertare. Luă cașul din crintă și luă la picior drumul satului, frământat de vis și de boală. Trecu pe dinaintea gospodăriei preotului și-o zări pe Adnana ducându-se cu o găletușă la fântână. Dintre toate fetele din sat, ea îi era cea mai dragă, de aceea o păstra ca pe-o comoară și se gândea s-o ia și de nevastă când i s-o sătura de copilărit. Nici fata nu se dădea îndărăt, căci numai ce-l văzu și-i zise cu glas vesel:
– Bună dimineața, Iliuță!
Băiatul nu se opri ca alte dăți să schimbe o vorbă cu ea și s-o ciupească de obrajul îmbujorat, ci îi ură bună dimineața și-și văzu de drum, lăsând-o pe copilă nedumerită. Ar fi vrut să mai stea, dar se temea să nu se sperie de el ca de vreun lepros.
Mai urcă vreme de un sfert de ceas și ajunse la poarta babei Mia. La ea se duceau toate muierile să le ghicească în cărți sau să le dea cu bobii. Descânta și de sperietură și dezlega cununiile. Lucra în slujba binelui din câte zicea ea, deși popa îi spunea mereu că dacă nu se lasă de prostii, n-are s-o mai împărtășească atât cât îi e dat lui să fie la cârma parohiei, dar nu se ținea niciodată de cuvânt, căci femeia ținea toate posturile și căuta și drumul bisericii.
Ridică belciugul de la poartă și intră în bătătură. O strigă pe nume de vreo două ori și din casa bătrânească îi răspunse o voce răgușită.
– Hai încoa’!
Iliuță urcă scara de lemn, se descălță pe prispă și ciocăni. Întră într-o cameră răcoroasă, în care plutea miros proaspăt de crini albi. Era atât de primitoare și curată, cum nu s-ar fi așteptat să o găsească. Nu mai fusese de mic acolo și nu-și mai aducea aminte. Mia nu era babă deloc, ba chiar arăta bine, abia trecută de cincizeci de ani, dar așa i se spunea din cauza îndeletnicirilor sale „necurate”. Când îl văzu pe băiat în prag, se puse pe un râs strașnic.
– Hai că-i bună! Am apucat să-mi treacă un bărbat pragul. Tu ce vrei? Să-ți dezleg cununiile, să fac pe vreuna să te îndrăgească? La tine nu e greu, măi Ilie al Anetii. Sau cumva mă-ta te-a trimis?
– Săru’ mâna! Eu n-am vrut să vin, dar așa e, mama m-a trimis. Am niște semne și ea crede că știi dumneata ce-i cu ele. Eu m-aș duce la dispensar, dar dacă tot am venit…
– Ia să te văd. Nu te sfii, că doar ești ca băiatu’ meu.
Îi luă mâna și se uită atentă la cercurile perfect conturate. Îl apăsă pe unul dintre ele, iar băiatul țipă de durere și-și trase mâna. Femeia rămase câteva clipe pe gânduri, apoi îl întrebă interesată:
– Ai pățit ceva în ultima vreme? Ceva sau cineva să te pună pe gânduri. Vreo durere numai de tine știută…
– Nu cred eu în de-astea. Am venit de gura mamei. Mă duc la dispe…
– Ai avut ori nu?
– N-am avut. Doar un vis, dar nu are legătură.
– Zi-mi ce-ai visat!
Gândindu-se că nu are nimic de pierdut, dacă se destăinuie cuiva, băiatul începu să povestească toate cum i s-au arătat. În timp ce povestea, baba Mia se tot schimba la față. Părea că nici nu-l mai ascultă… Cînd încheie de povestit, îl mai întrebă:
– Și zici că erau frumoase?
– Frumoase?! Frumoasă era mama când era tânără. Astea erau îngeri, mă-nțelegi? În-geri!
– Te-am înțeles. Ascultă-mă bine! Du-te acasă și trei zile să nu ieși din cămara ta. Să te cureți cu apă citită de popa la Bobotează și să te stăpânești și-n vis să ieși afară, că-i amar de tine!
– Ce vorbești, babă Mio? Nici nu trebuia să vin la matale, că aiurezi mai ceva ca mama. Iertare îți cer, dar nu mă îmbrobodești pe mine ca pe orice muiere proastă pe care-o minți pe te miri ce.
Scoasă din sărite, femeia se repezi la el și-l apăsă atât de tare pe răni, mai să-l pună la pământ.
– Tu n-auzi, mă, ce-ți zic eu??? Nu mi-e de tine, afurisitule, mi-e de restul lumii, că-i pocești pe toți! Stai ferit cum ți-am zis, că-ți trăsnesc câteva în numele Tatălui de te scap de toate blestemele! Tu nu pricepi că dracu’ și-a trimis iar muierile pe fața pământului să ne oropsească pe toți? Du-te, nu mai sta!
Îl mână de la spate până coborî scările, spunându-i mereu să se grăbească. Când mai întoarse pentru o ultimă oară capul spre casa femeii, văzu agățat deasupra ușii un clopoțel identic cu cele ale cailor din vis. Acest fapt îl infioră mai tare, dar își aduse aminte că-i bărbat, nu șoarece sperios. În plus, i-ar conveni să-și ia odihnă două-trei zile, mai ales că maică-sa n-are să refuze, că ea are încredere în tot ce zice Mia. Cât despre Neculai, nu-i bai, că pune mă-sa vorbă…

****

Tot satul fierbea de zvonurile cum că băiatul lui Neculai Grigorică înnebunise. Fetele boceau pe la colțuri că li se prăpădește crăișorul, iar bărbații ziceau că-și merită soarta, de mândru ce era.

Acasă la Grigorică era jale mare. Îl plângeau toți ca pe mort, deși el, încă viu, zăcea la pat, cu ochii adânciți în fundul capului, umbriți de ceață. Nu vorbea cu nimeni, iar uneori îl apucau pandaliile și se dădea cu capul de pereți, urla, de trebuia să-l țină încuiat ca să nu se repeadă la careva. Nu mai rămăsese mare lucru din băiatul frumușel, ce săptămâna trecută făcea cu ochiul fetelor pe uliță.
În timpul ăsta, alte vorbe zburau prin sat. Baba Mia strângea iar ceata de călușari ca să scape satul de blestemul ielelor, ca-n urmă cu 30 de ani, când murise omul ei. S-a jurat atunci că are să le arunce în fundul iadului, de-ar fi chiar să se ducă și ea tot acolo.
După trei zile, seara în asfințit, din capătul satului răsunau viorile și țambalul întețit de strigătura călușarilor. Și unde trânteau ei piciorul se ridica praful de-un stat de om. Ieșea toată lumea să-i întâmpine, ca să se lecuiască de jocul diabolic al ielelor care arseseră iarba din Podul cu Oglinzi. Mergeau toți sătenii, cu mic, cu mare, în urma lor. In fruntea cetei stătea Mutul, cu masca de cal. După statură, îți dădeai seama că nu e un bărbat, ci o femeie, chiar baba Mia. Juca și striga mai iute ca toți ceilalți. La picioare purtau clopoței ca cei prinși de gâtul cailor. Sunetul lor înspăimânta muierile diavolului și le trimitea de unde au venit.
Era noapte de-a binelea când ceata ajunse în dreptul casei lui Grigorică. Doi vlăjgani din sat se prinseră să-l scoată pe pocit din casă. Abia, abia îl ținură, căci se zbătea ca peștele de uscat, cu putere înfiorătoare. Îl aruncară în mijlocul călușarilor, care jucau mai aprins și cântau mai cu foc. Clopoțeii de la gleznele lor îl făceau pe băiat să plângă și să-și acopere urechile. Oricât ar fi încercat să iasă din cerc, nu reușea, căci era întors de bețele dansatorilor. Aneta rămăsese în casă, nedorind să-și vadă copilul torturat, pe când tot satul se uita cu gurile căscate la călușul aprins și la băiatul ce-și pierduse mințile în hora ielelor. Plini de praf, dansatorii tropoteau în continuare roată pe după tînărul care se pusese cu fața la pământ. Încet, încet, muzica încetă odată cu jocul. Aruncară bețele și se traseră de-o parte. Vasile, unul dintre cei doi vlăjgani, se apropie de Iliuță să-l cerceteze de puls…

*****

Tânăra ținea copilul în brațe, dar când poarta scârțâi, acesta tresări, se desprinse de lângă mumă-sa și coborî în curte.

– Tată!
Bărbatul îl luă în brațe, îl ridică în sus și-l sărută părintește. Urcă scara unde-l întâmpina zâmbitoare tânăra soție. O strânse la piept și-o sărută ușor pe frunte.
– Adnana. Adnana mea!
Trecuseră șapte ani de când jucaseră ielele în Podul cu Oglinzi și de nu i-ar fi rămas umbra cercului pe mâna stângă, Iliuță ar fi putut crede acum că nu fusese totul decât un vis…

Bianca Roman

elevă
Buzău

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.5/10 (6 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +7 (from 9 votes)
Hora, 8.5 out of 10 based on 6 ratings