Dincolo de viaţă e joc…
Când l-am văzut stătea pe o bancă,acolo unde ne-am pierdut o după-amiază
de toamnă amândoi,unde am râs cu pofta şi ni s-au amestecat
glasurile,consoanele,vocalele,silabele ni s-au înlănţuit şi au format în
jurul nostru o lume secretă ce părea impenetrabilă.Privea în zare…mirosea
a aşteptare.M-am aşezat pe o bancă apropiată,cu grija,însă, să nu tresară,
să nu-l trezesc din visare.Era schimbat…marea din ochii lui îngheţase şi
era plină de algele trecutului,pielea altă dată netedă şi albă,era acum
veştedă,palidă ca o frunză de toamnă,iar buzele,ce mă făceau să gust
măceşe tot timpul anului,erau ca macii ofiliţi…trecuse timpul peste el şi
îi furase tinereţea.Nu am putut să nu-i vorbesc aşa că m-am apropiat
încet şi i-am atins obrazul bătătorit de griji.A tresărit …o clipă s-a
uitat uimit la mine,iar apoi m-a lăsat să-i descopăr zâmbetul şiret de
altă dată:
– Draga mea,Eva, ştiam că te vei întoarce la ce-l ce ţi-a greşit.
Nu am putut decăt să-i zâmbesc,căci mă năpădise plânsul,curgeau lacrimi ca ploile
de vară…
– Nu plânge,bleguţo…o viaţă te-am iubit,dar tu te-ai grăbit să pleci…ţi-ai dorit
atât de mult să te joci cu îngerii încât ai plecat prea devreme
– Mi-a fost dor…a fost tot ce am reuşit să-i spun
– Şi mie…şi mie!
– Mai ţi minte când eram copii şi ne iubeam?! Când ne pierdeam prin marele oraş
amândoi de mână?!Cum închideam ochii şi în spatele pleoapelor derulau aceleaşi
filme?Mereu m-am întrebat ce ai făcut atâta timp fără mine şi mereu m-am întrebat de
ce am stat atâta timp fără tine…Ştii ce adoram la noi doi cel mai mult?!…Joaca…ne
jucam tot timpul.Mi-aş dori ca buzele mele să fie la fel de tinere ca ale tale să
pot să mă joc şotron pe trupul tău de copilă, aş sări coarda în părul tău de
ciocolată, aş adormi numărându-ţi pistruii de pe obrajii arşi de soare şi m-aş
întrece cu vântul în încercarea de aţi usca picăturile de mare rămase pe pulpele
pudrate cu nisip…aşa cum făceam cândva.Te-aş lua de mână şi am urmări paşii verzi de
pe străzile întortocheate ale marelui oraş precum cărările vieţilor noastre…din zori
şi până în seara ne-am îmbrăţişa,ne-am alerga şi cu săgeţi aş încerca să-ţi ating
mijlocul inimii,să te ştiu doar a mea,să-ţi sorb zâmbetul de copilă hazlie şi să
gust strălucirea boabelor de cafea acoperite de pleoape cu gene dese ca pădurea.M-aş
juca,prefăcându-mă că te iubesc şi la final m-aş îndragosti iar de tine.
– Vrei să ne jucam?
– Crezi că oasele mele de moşneag mai pot călători în timp să ţi-l readucă pe
băiatul ce te iubea ca un nebun şi se copilărea ca să te vadă fericită?!
– Vrei?
– Aş vrea căci am rămas cu nostalgia în vârful limbii.
– Atunci,hai la joc!
Două ore mai târziu în parc se strânsese o groază de lume…” A murit, săracul…”, se
auzeau voci.Pe bancă,fără suflare împietrise un bătrân cu zâmbetul pe
buze,uitându-se în zare.În mijlocul mării din ochii bătrânului erau doi copii ce se
jucau bucurându-se de zilele însorite de vară la marginea apei.Marea le lovea uşor
picioarele,iar ei chicoteau gâdilaţi de trecutul uitat în sufletul captiv în carcasa
veche de pe bancă.
De Bianca