Zgomotele noptii

Un scârţâit… O cucuvea ce e pe post de ceasornic. Bătăile limbilor ceasornicului îmi dau senzaţia de pace, linişte, relaxare. Ce poate fi mai frumos decât să te odihneşti, să fii în mediul tău, să nu duci lipsă de nimic? Cucuveaua, cu ochi mari rotunzi clonţăne la un minut o dată. La cinci minute de cinci ori şi la jumatate de oră. Închid ochii şi mă las purtat pe valurile gândurilor de către ritmul metronomic al timpului. Sunetul de un minut mă îndeamnă la somn. Cad într-o stare de moleşeală la graniţa dintre vis şi realitate… Acum sunt cu mintea undeva acolo. Nu ştiu unde. Nu aş putea să o numesc. E starea aceea. Când ticăitul din realitate se împleteşte cu evnimentele din vis. În viaţa reală e cucuveaua, ceasornicul, în vis sunt mai multe. Acum e o plajă. Linişte, soare, frumos. Mă mut înapoi în patul meu. Of realitatea asta!

Sunt la mine în cameră acum. Văd şi nu ştiu dacă cu ochii minţii sau în realitate toate componentele camerei: patul de care pomeneam mai devreme, dulapul cu haine, biroul, biblioteca, uşa.

Uşa se deschide. Urmăresc cu ochii cum o umbră se apropie de patul meu… Mă încântă prosteşte compania unei umbre în propria cameră. Deodată, patul începe să scârţâie, anume parcă să acopere zgomotul paşilor (de parcă umbra ar putea tropăi). Se apropie încet de mine. Pare atât de prietenoasă încât încep să mă gândesc că ar trebui să socializez cu ea… Nu mi-e frică. Nici nu ştiu ce e aia. Eu vreau să vorbesc cu umbra! Şi ce dacă e umbră? Şi ce daca e absurd să vorbeşti cu cineva din afara lumea noastre? Eu vreau să vorbesc cu ea! Să o întreb de nume, ocupaţie… dar la ocupaţie… trebuie să completez singur pentru că din mâna umbrei pare să ia fiinţă un topor… care creşte şi creşte până ajunge un topor în toată regula. Pe cât pare umbra de ireală, pe atât de real pare toporul. Coada galbena, de lemn şi luciul rece al fierului mă înfioară. Realizez vag că mă paşte un pericol dar râd prosteşte şi nu mă mişc. Parcă în transă îmi spun: ,,Nu! Nu trebuie să îmi fie frică! Nu e decât un topor…!”. Umbra ridică toporul cu tăişul în sus, îndreptat spre mine… Eu susţin sus şi tare că nu are de ce să îmi fie frică! Sunt bărbat doar! Ce! Să-mi fie frică de un topor? Umbra ridică toporul până deasupra capului. Şi acuma mi-e frică… Toporul cade. Pe gâtul meu! De frică ţip şi mă ridic în capul oaselor… Îmi aud ţipătul şi ud leoarcă de transpiraţie realizez că sunt în camera mea şi că fusese un coşmar… Dar ce mai coşmar! Duc mâna la gât să verific de vreo zgârietură, ceva, întrucât am senzaţia foarte prezentă şi reală că nu-l mai am. Dar totul e în regulă. Ce bine că a fost un coşmar! Mulţumit de rezultatul propriei examinări îmi pun capul pe pernă şi încerc să adorm… O toropeală plăcută îmi cuprinde din nou oasele şi din nou ajung la graniţa dintr vis şi realitate
Un scârţâit, o cucuvea ce e pe post de ceasornic… urmăresc cum limbile ceasului îmi oferă senzaţia de linişte, relaxare… o umbră… un topor…

Popa Alexandru Emanuel


VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (3 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)
Zgomotele noptii, 10.0 out of 10 based on 3 ratings