Cinci minute

Lumina pătrunde timid prin draperia albă şi deasă. Din când în când, câte o pală de vânt vălureşte faldurile impozante ale acesteia, lăsând razele să se strecoare în jocul lor copilăros. Frânturi de lumină se fugăresc pe tavanul înalt şi de-a lungul pereţilor de un alb imaculat, creionând figuri fantastice, în hârjoana lor besmetică.

Formele aleargă, dispar şi reapar în locuri neaşteptate. Luria le urmăreşte cu degetul mâinii drepte. Stă întinsă pe pat. Inspiră – expiră, adânc şi fără grabă, conştientizând gestul reflex.  Braţul celeilalte mâini e pus sub pernă, susţinându-i capul într-o poziţie relaxantă.

Lângă ea, jocul de lumini şi umbre conturează un surâs. N-o surprinde această apariţie plămădită neaşteptat. Este o mai veche cunoştiinţă pe care o întâmpină cordial:

– Salut! Bine ai venit, Lia Păpădia! Stai aici, lângă mine! o îndeamnă Luria. Mă întrebam când o să mai apari. (Chiar dacă părinții insistaseră că a crescut și e cazul ca ea, Luria, să renunțe la vechea plăsmuire – prietena imaginară, Lia Păpădia, continua să-și facă simțită prezența.)

Făptura transparentă, Lia, se apleacă, netezeşte puţin cerceaful alb cu un gest tandru şi se aşează sfios pe un capăt de pat, retrăgăndu-şi picioarele sub ea. “E tăcută! Aşa a fost mereu” – gândeşte Luria şi încearcă s-o antreneze în discuţie:

– Eu îmi fac o pipă, vrei şi tu?

Făptura face discret semn… nu!, nu!

– Cum doreşti, Lia, dar eu fumez.

Se dă jos din pat. La atingerea gresiei cu tălpile goale simte vag, un fior. Preocupată, nu bagă de seamă răcoarea, trage de sub pat un geamantan şi cotrobăie printre haine, încruntată. Chipul ei se luminează când găseşte o pereche de şosete rulate ghem şi le desface. Scoate un dispozitiv, pune o foiţă, presară puţin tutun şi rulează o ţigare, chicotind:

– I-am păcălit, ha, ha, ha! şi îşi continuă gândul uitându-se atent la degetele firave ale interlocutoarei:

– Aaa, te-ai lăsat? Cum ai reuşit? Eu îmi propun mereu: “mâine nu mai fumez!”, dar acel “mâine” rămâne mereu “mâine” şi mi se pare caraghios, fiindcă atunci când mă trezesc este “azi”, iar “azi” nu mă pot lăsa de viciu, fiindcă eu mi-am propus… “mâine”. Hi! Hi! Hi!

Lia o priveşte cu ochi mari, întrebători. Luria continuă discuţia, vorbind ca pentru sine, cu voce tare; monologul seamănă mai mult cu o introspecţie:

– Ştiu! Ai să mă întrebi: cu ce mă mai ocup? şi eu o să-ţi răspund ca data trecută. Ha! Ha! Habar n-am! şi-mi ia aşa mult timp lucrul ăsta, că uit de mine. La un moment dat, observ că s-a făcut noapte, sunt plictisită de moarte, mă culc şi mă trezesc “azi”. Asta mi se întâmplă mereu, zi de zi, noapte de noapte. Lia, cred că am devenit un “fabricant de vise”… Normal că ale mele, iar visele le pun în aplicare “mâine”, cu siguranţă! Da, Lia, mâine!

Bâjbâind cu mâna, Luria caută cutia cu chibrituri, aprinde ţigarea şi trage un fum, apoi, se întinde comod pe spate. Continuă monologul:

– Lia, ți-am spus, vreodată, de povestitor? Și fiindcă Lia, face semn că nu, mişcând din cap de la dreapta spre stânga şi invers: – Am să-ţi povestesc – spune Luria.

Era o gară minusculă. Stam singură, zgribulită, cu mâinile înfipte adânc în palton şi abia-mi târam picioarele, de colo până colo. Îmi verificasem biletul de călătorie, cu mult timp înainte. Eram liniştită în privinţa aceasta, se afla la loc sigur – în buzunar. Casa de bilete se închisese. Casiera, înainte de a pleca, mă atenţionase:

– Duduie, ar fi bine dacă aţi aştepta, în altă parte, e iarnă afară, nu avem încălzire şi o să îngheţaţi aici, până vă soseşte trenul.

Ce puteam să fac? Am rămas pe loc. Iniţial am urmărit ceea ce mă înconjura: pereţii, afişele şi geamurile îngheţate. Pereţii îngrijit văruiţi erau plăcuţi la vedere, miroseau bine, dar nu-mi spuneau mare lucru. Am trecut la afişe, le-am citit rând cu rând, nu erau interesante, totuşi timpul trecea, cât de cât. Când am terminat cu ele, am trecut la geamurile îngheţate. Mi-am imaginat tot felul de forme din pojghiţa de gheaţă, până mi-a dispărut orice urmă de imaginaţie. Mai trecuse din timp, dar tot mai aveam de aşteptat. Frigul începea să se înteţească, băteam din palme şi-mi scuturam picioarele. Mai târziu frigul a început să muşte. Durea al naibii şi simţeam cum se lipesc picioarele de gresie şi-mi ziceam că n-o să mă mai pot mişca, o să rămân înţepenită. Va veni trenul, n-o să mă pot mişca şi va pleca. Deja, vizualizam plecarea trenului şi în disperarea mea c-o să rămân statuie în gară, am întins mâna încercând să opresc momentul plecării. În palmă, deodată, a apărut un obiect straniu. Obiectul era tare ciudat: avea formă, culoare şi era lucios, dar nu-i simţeam greutatea şi răspândea o aromă foarte puternică. Subit, mi s-a făcut foame. Simţeam sub coaja subţire miezul palpând îmbietor, plin de savoare şi am deschis gura mare, gata, gata să… atunci, lângă mine s-a auzit vocea lui:

– Din fructul cunoaşterii, să nu muşti! Priveşte-l şi reflectă! În felul acesta, ai să înveţi trecerea dincolo de cunoaştere.

Povestitorul, căci despre el este vorba, a apărut neaşteptat. Eu stăteam ca o statuie cu braţul întins privind obiectul. Mi-a citit uimirea şi nedumerirea din gânduri. Avea un dar deosebit. Gândurie, trăirile mele, toate se aflau în mintea mea, însă el le citea, le transforma în cuvinte şi vorbele lui curgeau înspre mine. Eram uimită, de-a binelea. Niciodată n-aş fi putut să le exprim atât de clar şi concis, iar el o făcea cu o viteză uimitoare. Mă gândeam ce este cu ”trecerea…” când el îmi zise:

– Înainte de a te învăţa trecerea, o să ne plimbăm desculţi prin Cetatea Punct. O să ne distrăm pe cinste!… dar să-ți povestesc… ”A fost o dată, o cetate mică, mică, atât de mică încât locuitorii ei i-au pus numele: Cetatea Punct.”

Luria se opri din monolog și privind spre Lia Păpădia: – Nu înţeleg, de ce plângi? Ce ai? Spune! O mângâie uşor-uşor pe obraz şi împăciutoare: Lasă Lia, mâine ne facem bagajul şi plecăm, iar ea, Lia – ființa străvezie cu mâini mici şi delicate, încearcă s-o oprească:

– Luria, trezeşte-te! Trăieşte azi!… nu ieri, nu mâine. Suntem în Centrul pentru Ştergerea Viselor! Luria, eşti la Psihiatrie!

Tânara fuge spre lumină. Trage draperia de la geam. Fereastra e larg deschisă. Vântul o îmbie să zboare, dar gratiile din fier o împiedică. Ţipă disperată: – Nuuuu! Nu se pooate! Nuuu…

***

– Luria, tre-zeș-te-te, ți-am adus cafeaua! Am întârziat puţin, cinci minute; automatul era stricat, iar la bodegă multă clientelă. Hai, ochii mari! De ce țipai?… Știu, a fost un coșmar, dar, gata, a trecut! Gustă și spune-mi cum ți se pare cafeaua expresso.

Luria clipeşte, se întinde ca o pisică alintată, adulmecă aroma mişcând nostim năsucul. Zâmbind: – Hîmm, ce bine miroase!

În acelaşi timp, la difuzor, se aude hârâitul unei melodii și anunţul mecanic al dispecerului:

– Trenul Regio 14702 din direcția Zărnești soseşte în gară peste cinci minute. Vă rugăm, atenţie la linia unu!

 

De Mihaela Suciu

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 7.4/10 (11 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 5 votes)
Cinci minute, 7.4 out of 10 based on 11 ratings
  • Mihai

    Felicitari

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Mihaela Suciu

      Mulțumesc!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Flo

    Interesant…

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Mihaela Suciu

      Ok!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)