Să-ți amintești!

Pentru draga mea Ana

Pentru  că deții o parte mare din inima mea și ai construit o parte din ce sunt astăzi, pentru că împreună am adunat frunze uscate în parc, pentru că am mers prima oară la mare alături de tine, pentru că mă lăsai să fiu curioasă, pentru că ești specială, pentru că suntem altfel, pentru câinele de pluș, pentru jurnalele noastre, pentru că ne place ciocolata, pentru că imi chinuiai pisicile, pentru că la tine am văzut primele jocuri pe calculator, pentru toate copilăria, pentru că vrăjeai mlădițele de viță de vie, pentru că ne leagă îngerii, pentru că suntem prietene de douăzeci și trei de ani, pentru că m-ai sprijinit atunci când nimeni nu m-a înțeles și m-ai certat atunci când nimeni nu îndrăznea, pentru că te-ai jucat table cu mine fără să ne dăm afară, pentru că ai spart țurțurii și am plâns, pentru că te-am lăsat să dormi singură în vara aceea, pentru că am plâns împreună de ziua ta, pentru că am numărat petalele trandafirului roșu primit atunci, pentru că ai vrut să ne dăm cu sania pe magazie, pentru că m-ai făcut să mă îndrăgostesc de Scarlett O’ Hara și mi-ai adus un geamantan de romane ca să trec de verile imposibile, pentru că ai mers cu mine la munte când eu mi-am rupt cizmele și tu sufletul, pentru că ai dansat deși nu vroiai mereu, pentru că ai înțeles ce nu am avut curaj să rostesc, pentru că ai adormit înainte să vină Moș Crăciun, pentru că am împărțit bomboanele și caramelele și înghețata și cartofii prăjiți la mine în bucătărie, pentru toate nopțile când râdeam până la 3 dimineața, pentru că tu întârzii la fiecare întâlnire, pentru că uiți din amintiri și eu scriu că să îți amintești…

Ana era cu trei ani mai mare decât mine, putea deja să citească la televizor, știa niscaiva muzică si deținea chiar și casete, eu eram îndobitocită de cultura lăutărească, știam Romica Puceanu și Gabi Luncă. Ana știa să inventeze jocurile iar eu știam să inițiez croielile hainelor la păpușile torturate de caracterul meu smucit. Amândouă eram străvezii de slabe și nu ne plăcea să mâncăm. Ana totuși iubea cartofii părijiți, eu îi molfăiam și pe ăia. Eu mă supăram mai repede, eram aspră la mânie și imediat o condamnam. Ea era ca geniul ascuns, mereu îmi servea concluzia finală după ce stăteam două zile supărate fără să ne vorbim, iar eu refuzam să mai dorm în pătuț lângă ea și dormeam pe patul pliant… venea și îmi zicea calmă exact ce s-a petrecut, oferind concluzii și arătându-mi că poate greșesc și eu.

Ai mei ne iubeau, ne cumpărau dulciurile mult dorite, caramele pe care le împărțeam egal, pachețele cu bomboane pe care le desfăceam, număram bomboanele și le împărțeam egal pe culori și desigur croissante- preferatele Anei. Împărțeam și hainele și părerile și visele și mai târziu micile iubiri.

Eram două caricaturi ciudate ale unor promisiuni de viitoare adolescente. Dacă cineva m-a ajutat să pot trece peste orice, aceea a fost Ana, Ea dădea sens vieții și ideilor. Eram considerate scobitori, urâțele, ciudățele, iar fetele îmi spuneau că mai bine să o las în pace pe Ana, să nu o mai primesc pe aici, să nu o mai bag în seamă ca are o influență negativă asupra mea.

Oare când am crescut Ana? Când ne-am făcut mari și grațioase și de ce mi-e dor să fim din nou rățuște urâte și singure?

Mă întorc în timp, îmi întorc chipul către Ana mea și o văd, suntem și acum acolo și pot să văd exact cum stăm în curtea din fața casei.

Uite, Ana, e scara îngerilor!

Și razele soarelui sclipeau pe zâmbetul ștrengar al Anei… eu eram cea mică, desigur. Îmi povestise cum că în locul acela este o scară lungă, aurie, stă sprijinită chiar de casa noastră cea veche și o poți observa de pe verandă. Pe vremea aceea eram un mic Arghezi care căuta câte un pui de înger trimis de Dumnezeul icoanelor din biserica lui tăticu. Eram sigură că fie Ana a făcut o șmecherie și a transformat scara într-una invizibilă, fie Dumnezeu nu vrea încă să arate îngerii, deseori speram să găsesc măcar un fulg, măcar o urmă de zbor de înger interzis iar Ana confirma că îi văzuse coborând.

Atunci de ce au nevoie de scară, dacă ei zboara, Ana?

De scară ai tu nevoie, căci nu ai aripi…

Oh, desigur că aveam, îmi împungeau umerii în fiecare zi și eram pregătită să zbor, eram atât de aproape de altă lume încât nici nu trăiam aievea, pluteam și mă bucuram de vremea mea, de jocurile mele cu Ani a mea, de viața noastră tihnită de vacanță. Visam și cu adevărat zburam în visele mele ca micii îngeri ce coborau înspre scara de la verandă.

Într-o zi era atât de însorit, iar reflexiile luminii se unduiau pe bolta de viță de vie și construiau în joaca lor scara, noi eram scara Ana, noi eram îngerii…

……………………………………………………………………………………………………………..

Mergeam cu bicicleta albastră din zori și până în seară. Mergeam mult, mult, pedalam repede repede, si apoi învățasem să fac o șmecherie. Mi se părea ceva fenomenal, ceva ce numai eu știam să fac. Îmi puneam picioarele pe ghidon, ca într-o manevră de circ. Eram dreaptă ca o scândură pe șa, cu mânuțele și picioarele pe ghidon, cu rânjetul de copil fericit și cu Ana, alergând repejor, veselă și îmbujorată în stânga bicicletei. Le arătam celorlalți copii ce știm noi să facem. Sau ce știam eu mai bine zis. Ana nu prea putea merge pe bicicletă. În fiecare vacanță mă străduiam să o învăț ca o profesoară mititică și răbdătoare. Deseori pentru ca să ne bucurăm împreună, ciordeam bicicleta rusească, cea veche și crem a lui tăticu și o luam la vale cu Ana pe portbagaj. Da, o plimbam pe Ana, căreia îi atârnau piciorușele slăbuțe de o parte și de alta a bicicletei, iar eu împingeam ca un animal de povară. De două ori am cazut în șanț. Pe atunci erau șanțuri adânci, ierboase, cu foi de lipan și urzici, cu crenguțe uscate de salcâm, din care ieșeai julit și cocoșat dar fericit și mirosind a iarbă.

Ne tăvăleam prin trifoi, iar Ana, căutătoarea de comori, micul alchimist, se uita atentă și despica fiecare fir verde în căutarea de trifoi cu patru foi. Făceam buchete de narcise, înspicate cu câte un fir nătâng de lalea care nu vroia să stea locului și se răsucea fiind prins cu greu de narcisele albe mici, cu trifoi pe margini si legate cu fire de rafie sau sfoară de legat aracii roșiilor, ce le furam tot din recuzita lui tăticu, rătăcindu-le mai apoi întru disperarea lui.

-Ana, de cine îți place ție?

-Lasa-ma, Ele!

-Hai Ana, spune-mi nu îți place niciun băiat?

-Nu!

Și râdea și ochii ei deveneau oblici și codițele genelor se arcuiau.

……………………………………………………………………………………………………………………