Seară de seară, dimineaţă de dimineaţă. Adică.. zi de zi. Sunt tânăr, sunt în putere, am tot viitorul în faţă… şi totuşi. N-am decât o prietenă adevărată. Când nimeni nu mă întelege, doar ea este acolo cu mine. Îmi sustrage toate suferinţele. Mă înţelege cum nimeni altcineva nu mă înţelege pe lumea asta. Nu a fost aici dintotdeauna, deşi toată lumea îmi spune că ea îmi dăunează, că nu îmi face bine şi că într-o zi o să mă omoare, eu continui să mă destăinui ei. La nervi sau la supărare. La înfrângeri, eşecuri şi umilinţe. Dar şi la distracţie şi voie bună. La stări de bine. Peste tot sunt cu ea.

                M-a înţeles cineva când am suferit mai bine ca ea? A fost cineva fix în acel moment lângă mine? De fapt nimănui nu i-a păsat cu adevărat, poziţia sentimentelor mele. Toată lumea o face doar pentru autosatisfacţie. Mă văd că sunt bine şi sunt şi ei bine, doar pentru că ei consideră că sunt făcătorii de bine sau cei cărora le datorez binele meu. Aici mă refer la “prieteni”. Probabil si la familie.

                 Odată ce ai crescut şi te-ai maturizat, odată ce nu ai un şfanţ în buzunar, nimănui nu îi pasă de tine. Eu sunt cazul de faţă. “Prietenii” mă văd doar atunci când am. Când n-am, întorc capul şi se prefac că nu mă cunosc. Deja nu mă mai supăr pentru acest fapt. L-am trăit de prea multe ori ca să mai fiu dezamăgit. Şi mi-am spus de atâtea ori: nu ai nici un prieten căruia să i te destăinui şi să te uşurezi, decât ei, doar ea te va înţelege şi te va ajuta. Cu tot răul care spun ceilalţi că ţi-l face.

                  Este din nou septembrie, este seară. Stau afară, la intrare în scara blocului. Îmi placeă simt mirosul de ploaie şi de umezeală. Satisfacţia răcorii care îmi intră prin hanoracul larg. Strada este atât de pustie. Oamenii urăsc vremea asta. O numesc vreme urâtă. Dar eu o iubesc mai rău ca un nativ londonez. Îmi provoacă gânduri şi amintiri. Îmi provoacă o stare de moleaşeală şi lene. Face să îmi fie somn. Casc o dată chinuit, iar a doua oară cu toată gura. Ochii dau să îmi lăcrimeze din cauza căscatului, dar îmi mişc uşor ploapele cu ajutorul mânecii hanoracului.

                    De ce stau în seara asta şi mă gândesc la sentimente şi prieteni nici eu nu ştiu. Îmi place câteodată să cuget. Fac într-un fel ceea ce făceau niponii înainte. Eu stau ca sufletul să se deschidă singur, reculegându-mă; ei priveau pietrele şi aşteptau să crească, rezultatul voind a fii exact acelaşi ca al meu. Numai că ne despart câteva secole, câţiva mii de kilometri şi o mare.

                     Hmm… prietenii. Deja îmi e dor de ea. De viciul meu. Bag mâna în buzunarul drept. Scot pachetul de ţigări. Este aproape plin. Trag să scot o ţigară, iese uşor. Îi aud foşnetul în toată gălăgia făcută de ploaie. Nici nu mai plouă aşa de tare. Plouă plăcut. Fixez ţigara în gură, bag pachetul înapoi în buzunarul drept al hanoracului şi scot lent o brichetă neagră. Aprind focul şi trag cu patimă din ţigară. Tutunul sfârâie cu placere în foiţă de parcă abia şteapta să fie consumat. Mai trag o dată cu patimă. Şi tot aşa mereu. Scrum şi rămân pe gânduri. Mă gândesc la toţi şi toate. La cele ce au fost şi cele ce vor urma.

                     Sunt… “doar eu şi ea”. În scara blocului. O arunc jos, o calc…s-a stins.

De Coman Florin- Marius