Trandafirii libertății

Valurile de mătase azurie se zdrobeau de stâncile ascuțite ca niște cuțite. În lumina soarelui ce se îneca în marea sângerie, pistolul marchizului de Sance strălucea nemilos, îndreptată spre ea. În privire îi lucea setea de sânge și foamea aprigă după răzbunare, care-i întunecase ochii, transformându-i din albastrul senin, în abisul negru al morții. Victoria stătea nemișcată, ascunzându-și furtuna de frică și neliniște în spatele siluetei sigure, măiestoase și mândre de contesă care o caracterizase întotdeauna.

Putea auzi perfect dangănul clopotului din oraș, care îi vestea apropierea momentului culminant; simțea sângele șiroindu-i din mâna dreaptă, unde spinii trandafirului primit de la Christian se înfinseseră cu sete, nemiloși, în palma ei. Pregătită de sacrificiu, își întinse mâinile de o parte și de alta a corpului, ca și când ar fi răstignită. Vântul îi biciuia fața, rochia de mătase albă se învolbura în jurul ei, părul dansa pe spatele și umărul acesteia într-un vârtej de nuanțe ciocolatii și roșii. Ochii îl sfidau pe trădătorul Coroanei, care venise să înlăture și ultimul obstacol din calea sa. Tobele adevărului băteau din ce în ce mai tare așteptând deznodământul, în timp ce ultimele raze de aur se înfingeau în marea de satin roșu.

– Acum, am să scap și de tine, iar mai apoi am să-mi duc planul la bun sfârșit, spuse visător trădătorul.

– Dar, ai să-l cruți pe Christian. Ți-ai dat cuvântul de onoare. Ai să-i redai libertatea! spuse ea cu voce tremurătoare.

– Da, așa e. Trebuia să aleg dintre voi doi: libertatea ta, spuse languros marchizul, sau libertatea lui. În timp ce el căuta soluții ca să vă salveze pe ambii, neisprăvitul, șopti cu mânie și dezgust Armand de Sance, tu ai fost mai aptă. Ai decis sacrificiul. Ai decis să-l salvezi, să-i oferi libertatea lui.

Inima Victoriei bătea nebună spărgându-i pieptul în timp ce timpul se scurgea inexorabil. Simțea deja pe pielea ei fiorii morții, însă știa că sacrificiul însemna libertate. Și uneori moarte.

-Pune-ți ultima dorință, contesă.

– O ști deja.

Marchizul dădu grav din cap și pentru o secundă, Victoria putu să deslușească o lumină de satisfacție dar și de admirație pentru gestul ei. Apoi îndreptă și mai precis pistolul spre victima sa în timp ce ochii Victoriei se închideau, savurând pentru ultima dată imaginea luminei amurgului.

-NU! răsună strigătul contelui Christian, sfâșiind liniștea mormântală.

Apoi, totul se transformă într-un vârtej de imagini, derulate prea repede pentru a fi precise: tunetul pistolului șfichiui aerul ca un tunet, urmat secunde mai târziu de un altul, mai aproape de Victoria. Două brațe de fier o înconjurară pe Victoria ca într-o menghină. În lumina sfârșitului de zi de iulie, dar și a unei vieți de om, trupul lui Christian se prăbuși la picioarele lui Armand du Sance.

Victoria, luptându-se să scape din brațele fratelui ei pentru a ajunge la Christian, nu observă pata de sânge ce se întindea peste cămașa lui Armand, care avea întipărită în ochi o expresie de uimire și ură feroce. Când însă mâna lui Armand se ridică din nou, cu ultimele forțe, pentru a îndrepta un nou glonte spre inima contesei, pistolul lui Miles tună din nou, cu o precizie ce o înfioră chiar și pe Victoria. Apoi, trupul trădătorului plonjă peste stâncile ce-i devorară leșul, ascunzându-i mai apoi trupul între brațele învolburate ale mării.

Atunci brațele de oțel ale lui Miles se desfăcură, lăsând-o pe Victoria să fugă, îndurerată și plângând amar, către iubirea ei, Christian, cel care se sacrificase, așa cum voise și ea la rândul ei, ca să-i redea libertatea.

– Christian, Christian, trezește-te! se tângui plângând incontrolabil Victoria în timp ce-i lua capul în brațe îngrozindu-se de sângele roșu ca un vin bun ce se prelinge în pământul din care provine.

Încet, ochii lui Christian se deschiseră, și privind înspre ea, atingându-i cu mâna însângerată  palma înțepată de spini, spuse sacadat:

– Totul… are un rost. Trandafirii se ofilesc pentru… a lăsa bobocii să uimească cu splendoarea lor mai departe. Oamenii mor…pentru…libertatea celor dragi. Astăzi, iubita mea….am murit pentru libertatea ta….pentru dragostea noastră.

Victoria își aminti atunci ce se întâmplase într-o noapte, cu luni în urmă. Pe nepregătite, mâna lui Christian se încleștase pe mâna ei, ducând-o furtunos în dreptul inimii sale, în timp ce buzele li se uneau feroce, într-un sărut al esențelor vieții.

,,- Simți?’’, întrebase contele cu răsuflarea tăiată, proptindu-și fruntea de a ei. ,, Sângele încă-mi colocotește în vine. Buzele încă-mi ard după sărutul tău. Simți?’’ , spusese Christian apăsând mai tare mâna contesei deasupra inimii sale. ,,Încă bate! Și așa va fi până când vei fi în siguranță, fericită. Atunci voi fi mereu lângă tine.’’

Când și ultima rază de soare se pierdu în valurile sângerii ale mării, ochii contelui se închiseră pe vecie, iar mâna căzu inertă peste trandafirul roșu dăruit nu cu mult timp în urmă iubitei sale.

 

Douăzeci de ani mai târziu, lângă mormântul celor doi, tufele de trandafiri roșii se întreceau în splendoare, etalându-și florile cu petale ca mătasea și bobocii asemeni unor rubine elaborate.

Se spune că, contesa Victoria ar fi plantat acel unic trandafir roșu primit de contele Christian, lângă mormântul lui. Și de atunci, trandafirul a crescut, s-a răspândit într-o colecție superbă de tufe mândre și elegante, care cu timpul, s-au răspândit și peste mormântul contesei, șase ani mai târziu.

Poporul i-a numit, în cinstea memoriei și sacrificiilor lor, trandafirii libertății

 De Alexutza Maria