Soarele strălucea puternic pe cerul senin. Se anunța a fi o vară frumoasă și plină de distracție. Asta îmi repetam mereu. Și asta îmi și doream. Terminasem cu succes liceul și mă înscrisesem la facultatea mult dorită. Acum tot ce îmi doream era să mă bucur de timpul rămas până la începerea anului universitar.

– Vrei să mergem undeva până în octombrie? am întrebat-o pe prietena mea, Monica.
– Sincer… da, am spus gânditoare. Ce zici, mergem la mare?
– Sună tentant. Când să plecăm?
– Peste două zile e bine?
– Așa de repede?
– Da. Nu vreau să ratez nicio clipă din restul de vacanță rămas.
– Bine. Voi fi gata până atunci.

Totul mergea perfect, așa că exact după două zile am plecat la mare. Eram nespus de fericită. Două luni departe de casă era vacanță perfectă. Tot drumul spre mare, nu putusem să nu observ că în compartimentul vecin era un tip ciudat care statea mereu pe hol și, după cum bănuiam eu, desena.

– De ce te tot holbezi la el? mă  întrebă Monica.
– E ciudat. De fiecare dată când ies îl văd stând în același loc, făcând același lucru. Și pare drăguț.
– Deci asta era.
– Nu neapărat. Doar că…
– Poate îi place peisajul.
– Depinde care peisaj.
– Ce vrei să spui?
– De ceva timp și-a blocat privirea înspre noi.
– Eu zic să-l abordezi.
– Vezi să  nu, am spus și am intrat în compartiment.
– De ce nu?mă întrebă ea urmându-mă.
– Pentru că îmi place ca eu să fiu abordată și nu invers.

Monica își dădu ochii peste cap și zâmbi. Mi-am scos cartea pe care o luasem cu mine și m-am apucat de lecturat. Cu toate că eram cufundată în lectură, nu puteam să nu observ ce se petrecea pe hol. Tipul ciudat se mutase în fața compartimentul nostru și continua să se holbeze la noi și să deseneze.

– Avem companie, spuse Monica.
– L-am observat, am spus cu ochii în carte. Nu degeaba am spus eu că e ciudat.
– Of!

Monica ieși din compartiment. M-am uitat subtil la  ce făcea și spre surprinderea mea vorbea cu ciudatul. Reveni câteva minute mai târziu toată numai un zâmbet.

– Deci?
– E super tare tipul. E un artist desăvârșit. A făcut niște desene superbe. Dar dintre toate, portretul tău le întrece pe toate.
– Portretul meu?
– Da. A zis că mereu face asta când e înconjurat de lume. Face portretul persoanelor  cărora le place chipul.
– Interesant. Ce-a văzut așa interesant la mine?
– Nu știu. Cert e că te place. Apropo, îl cheamă Robert.
– Bine. Merg până la baie.

Mi-am lăsat cartea și am ieșit. Robert nu mai era pe hol. Era în compartimentul lui. Mergând încet spre baie, cineva îmi puse mâna la gură și brusc, totul în jurul meu dispăruse.

Când mi-am deschis ochii aveam mâinile și picioarele legate, însă eram întinsă pe un pat. Cu siguranță nu mai eram în tren pentru că locul unde eram arăta a cameră în toată puterea cuvântului. Se deschise ușa și cineva intră cu o tavă. Era Robert.

– Tu? Ce mi-ai făcut?
– Ești în siguranță, spuse el calm.
– Mă îndoiesc. De ce m-ai răpit? Ce vrei de la mine?
– Tot ce am vrut de la tine, spuse el așezând tava pe pat, a fost puțină atenție.
– Despre ce vorbești?
– Gândește-te bine. Mereu am fost în preajma ta, doar că tu ai acordat atenție altora și nu mie. Mi-am dorit atât de mult să-mi fi vorbit măcar o dată. Ți-am făcut portretul de mii de ori, îmbunătățindu-l de fiecare dată.
– Uite ce e, eu chiar nu știu despre ce vorbești. Nu te-am văzut în viața mea vreodată. Nu cred că dacă ne-am fi cunoscut nu ți-aș fi vorbit.
– Minți! țipă el.
– Ascultă-mă, nu ai să mă poți ține închisă aici pentru mult timp. Se va afla că lipsesc și atunci toată lumea mă va căuta.
– Nu te va găsi nimeni pentru că nu știe nimeni  unde ești. Locul ăsta e greu de găsit.

Și așa au trecut zile și săptămâni fără ca nimeni să mă găsească. Nici nu știam dacă mă caută cineva. Nu știam nici ce voia ciudatul ăsta de la mine, lucru care mă scotea din minți. După luni de când eram ținută captivă, mi-am dat seama cum se simt animalele la zoo sau păsările închise în colivii.  Și așa cum, probabil, își doreau să fie libere, așa îmi doream eu. Libertate. Lucru pe care Robert nu era dispus să mi-l ofere. Așa că, ajunsă la capătul răbdării, am renunțat la a mai lupta. Am încetat a mai mânca sau bea apă și încet, încet mă stingeam sub privirea lui. Lucru pe care el nu părea să-l înțeleagă. Mi-am dat seama că era bolnav și că sigur mă confunda cu cineva, dar nu puteam să merg pe ipoteza asta.

Cu toate că nu obținusem libertatea pe care mi-o doream, îmi oferise una pentru totdeauna. O libertate de care mă puteam bucura mereu și fără să mi-o mai poată fura cineva vreodată.