Cura, ut valeas!

,,Nefericiții…” își spuse îndepărtându-se de fereastră…,,ah! Ce polemici deșarte… ce idei!” Deschise ușa salonului și dădu de agitația de pe holurile spitalului…Pacienții veneau și plecau, indiferent cum…

     Încercă  să se strecoare pe lângă niște asistente impacientate. Se uita curios la ele. Ochii aceia mari, ascunși in spatele lentilelor și mai mari, obrajii fardați și buzele șterse… i se păreau cunoscute…,,Dar cum altcumva, își spuse. Se poate?”Forță un mic surâs și trecu pe lângă…. Se simți la un moment dat tras de o mână fermă înapoi.

         -Ionescule! Așa deci, treci pe lângă?

      Se opri puțin și se uita cam sucit de altfel la el. Îi vorbea pe un ton aspru, de parcă ar fi fost vinovat cu ceva.

         -A… spuse neunoscutul încrezător, te-ai lovit la cap, Ionescule!  Ce să vrei în ziua de azi…tavanul, ușile șubrede nene! Ia te uită ce ochi ai!

           Uramară câteva momente de liniște….

        -Nu mă recunoști, nu? După atâția ani de prietenie mă așteptam să rămâi măcar cu numele de Catrinescu, băiete…Mă rog,  dar văd că nu e de vorbă cu tine. Du-te și spală-te pe față, parcă ai fi murit ieri…

        Buimăcit, vru să se ducă la baie, dar mintea i se întunecă dintr-o dată…Nu-și amintea nimic…Persoane, fapte, nimic…Sau de ce era acolo măcar… Merse până la capătul coridorului și coborî scările la parter…Se vedeau ambulanțele și sirenele nu se mai opreau. Îl deranjau hainele cele albe cu care era îmbrăcat, mult prea largi…,, Parcă sunt Cenușăreasa…”

         Ieși in curtea din spate și văzu aleea cu bănci de-o parte și de alta, cu fântâna de la capatul ei si copacii lui septembrie…Desculț, păși pe iarba udă și se așeză într-un  colț liber, lângă o fetiță și mama ei…Se uită la ele pe sub sprâncenele late și ochii albaștrii  se zbăteau, urmarind fiecare mișcare.  Îi inchise, încercând să-și amintească ceva…Dar era întuneric. Se simțea distant…Ca într-o lume neagră, un neant ce te cuprinde indiferent de circumstanțe. de timp, de propriul suflet…

     Când îi deschise văzu lumea că începea să plece. Începuse să plouă…El nu simțea nimic… Nici răceala  stropilor de ploaie, nici vântul ce se juca cu ramurile copacilor goi…începu să cânte o simfonie tristă, și totul într-o liniște apasătoare…Din când în când, o mașină mai trecea pe lângă grilajul de sârmă…Era singur, dar se simțea ca și cand nu mai avea nici loc și nici aer…

       Își plimbă ochii și văzu, la un moment dat, o agendă pe bancă. Probabil că o lăsase fetița aceea… Nu o observase până atunci… Era frumoasă, legată în piele italiană, dar cu câteva pagini rupte…Ofrunzări puțin până începu să citescă la ultima pagină scrisă:

       Mâine, 25 august, voi pleca cu bunul meu amic în călătoria  de la Budapesta. Urmează să ne întâlnim cu niște afaceriști importanți care ne pot aproba creditele. Este o oportunitate imensă. Le-am promis iubitei mele și fetiței că voi veni pe cât de repede posibil…Lor și bebelușului meu nenăscut…

5 septembrie

   Notez cu regrete moartea prietenului meu prieten Catrinescu…Accidentul nefericit de mașină lui i-a pus capac, însă pe mine m-a cruțat, cu toate că piciorul meu a avut rău de suferit…Sunt la salonul 156, mâine urmează să fiu operat….Mă simt închis, ce n-aș da să fiu liber…Să fiu dincolo de acești pereți și de această lume….

           Atunci un fulger îl trăsni parcă și își amintise salonul din care a plecat și chipurile iubitei și al fetiței… A vrut să fie liber, și a primit supremația…Dar cine știe că lumina nu există fără întuneric, și că libertatea este în sufletul nostru? Asta nu înseamnă că trebiue să fii închis între patru pereți, ci faptul că,zilnic, suntem închiși în interiorul nostru și că nu știm ce să-i cerem lui Dumnezeu…

De Soare Iuliana

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)