Dincolo de granițele prezentului, prin găuri de vierme

   Am privit soarele palid de octombrie, îmi scălda chipul juvenil, ușor înfrigurat, în razele lui stinghere. Simțeam vântul dinspre miază-noapte mistuindu-mi obrajii trandafirii.Era o după-amiază tardivă în care mă simțeam mai liberă ca niciodată. Sute de imagini se derulau prin fața retinei obosite ca într-un film fotografic, nu erau sepia, erau vii, pastelate, culori calde și un puternic simțământ de mulțumire, de gratitudine. De unde venea? Mă uitam la cerul albastru, catifelat și aveam impresia unei grave disonanțe, o dizarmonie față  de pământul supus, umil toamnei.

 Stau acum și mă joc impasibil cu o loială prietenă, cățelușa mea. E atât de liberă…o sâcâi, se ambiționează, mă mușcă și pleacă. Aș putea să o leg, sau să o pedepsesc, să-i fur libertatea, o vreau pentru mine.

       Văd adesea oameni grăbiți pe trotuare, fără stare la semafor. Sunt mulți, prea mulți oameni; nu-mi plac. Au fețele plouate, posomorâte, duc o servietă în mână și gonesc încruntați spre rutină, trec pe lângă frunze moarte, ruginii, sau calcă peste ele, foșnetul îi deranjează, iuțesc pasul și inevitabil calcă într-o baltă din mijlocul aleii, rostesc o înjurătură zdravănă și pornesc mai departe deprimați. Nimic nu-i mulțumește, chipul lor ursuz, trădează acest lucru. Își încruntă sprâncenele în mod ironic, dar aparent benevolent în fața mea, le simt aerul trufaș, meschin, iscoditor. Mă întâlnesc cu ei zilnic și încerc să le ignor balivernele, căci întotdeauna m-au enervat discuțiile anoste, fără esență. Le răspund cu indolență, la fel sunt tratată, nu am pretenții e la oamenii aceștia. Ei sunt oamenii lipsiți de miez, sunt searbăzi, captivi într-o societate crudă, fără scăpare.

  Lucrurile mici de care mă bucur mă fac liberă. Port în gând mii de senzații multiple, difuze,  am o culoare pentru fiecare sentiment o nuanță pentru fiecare cuvânt. Aici, în universul meu, analizez orice adiere a vântului, îi atribui un scop ilar și zâmbesc prostește. Dormitez printre frunzele sângerii; freamătul lor mă liniștește, culoarea îmi suscită gândirea. Delirez. Ascunsa în propriile viscere, meditez. Eul meu contemplează formele, generează noi lumini și mirosuri. Daaa, mirosuri galbene-dulci, arome roșii-acrișoare și izuri de flori portocalii- amărui. Ființa mea levitează. Mi-am indus o stare de beatitudine proprie.

             Ajung într-o încăpere somptuoasă. Mintea mi-e prăfuită și confuză. Aud un zumzet continuu de voci voalate, din care disting una mai aparte: e cel care ține discursul. Îl aud mai clar, are o voce persuasivă și totodată înverșunată. Ceilalți iau notițe și ascultă tacticos în atmosfera înăbușitoare. Disting câteva cuvinte rostite cu patos: abolirea sclaviei. Un vortex fluid mă învăluie. Așteaptă puțin…am călătorit prea departe

                 Deschis o serie de uși masive din lemn de mahon, luxuriant Covoare roșii se întind pe zeci de metri înaintea mea, în holurile prelungi și întortocheate; un adevărat labirint de încăperi. Din tavan, candelabre aurii atârnă impunător. Ajung într-un final într-o sală e conferințe. Un alt discurs este susținut cu un entuziasm devotat. Imaginea este vagă, oameni surzi, timp insonor. Mă simt ca un spion. Alte cuvinte se perindează în timpanul meu: libera circulație a tuturor produselor cât și  colaborarea politică, culturală, socială…

       Iar am greșit! Fac un salt în timp printr-o gaură de vierme. Sunt în 2013, timpul parcă nu mai așteaptă. El nu înseamnă libertate în era noastră, ci supunere. Am călătorit departe în timp, o carte, două, trei, sau mai multe m-au ajutat să subjug timpul nevoilor mele. Le-am ascultat povestea, freamătul neîncetat al paginilor răsfrânte sub degetele mele livide, Am privit de nenumărate ori coperțile și cuprinsul, să găsesc ceva diferit, ceva al meu; ochii au căutat libertatea în fiecare replică, auzul mi-a oferit o frecvență comună cu cea a cărții, sufletul meu vibra ca un timpan învechit la atingerea filelor albe, stacojii. Plăcere. Deliciu suprem. Prinsă în cercul vicios al lecturii, am simțit cum ființa mea se descătușează ca dintr-o menghină sordidă. Senzație de triumf. Binecuvântare divină. Armonie.

           Ajung de data aceasta în ultima încăpere. Lumina e orbitoare. În fața mea  zeci de oameni cu fețe lungi, solemne, cu urme de regret în priviri și gesturi lipsite de viață. Cineva ține un discurs aproape șoptit, înlăcrimat. Liniștea e crepusculară și rece. La final, aud câteva cuvinte; odihnească-se în pace. Acum are libertate deplină.

   Așa mă simțeam în acel moment, liberă, recunoscătoare, luminoasă. Condoleanțe din viitor.

Mădălina Iovu


Elevă
Galați

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (6 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +9 (from 9 votes)
Dincolo de granițele prezentului, prin găuri de vierme, 10.0 out of 10 based on 6 ratings