Clepsidră

E o lume ciudată… sau cel puțin așa pare de aici, din spatele ochilor mei. Zâmbesc fără motiv, oarecum trist. Privesc pe geam la oamenii care se grăbesc. Privesc atent. Nimeni nu se bucură de parc, toți par fixați pe ceva anume, fug ca niște animale în țarc. Mai iau o gură de vin și pentru câteva secunde îi simt gustul acrișor… îmi aduce aminte de copilăria mea, de acele seri de vară când mă furișăm prin livezi la furat de mere și struguri. Ce vremuri! Dar ce bine îl imit pe Caragiale….!

          Dramă, facebook, vin și cuvinte pierdute prin laptop. Viața mea.

E încă dimineață, e răcoare și bine. Închid ochii și încerc să-mi aduc aminte de ce mă aflu aici, acum, dar pare o idee nu foarte bună și renunț. Inhalez aerul rece și umed. Mă trezește. Privesc din nou afară. Brusc toată lumea a dispărut. Nu mai e nimic. Nici aer, nici oameni, nimic din ce vedeam și simțeam înainte. Pe fundal se aude o melodie acompaniată de vioară. Hmm… dacă visez, ei bine, nu vreau să mă trezesc pentru că pare a fi ceva frumos, ceva ce nu am mai întâlnit. Privesc în jur. Îmi dau seama imediat că nu mai sunt în apartamentul meu. Totul e nou în jur și totuși e un nimic nou. Caut motive… nu găsesc nimic pentru că tot ce dețin e nimic. Clipesc. O dată, de două ori… mă opresc. Totul prinde contur. Sunt înconjurată de un perete din sticlă. Mă învârt și observ că sunt într-un fel de cilindru, peste tot e sticlă. Fața mea capătă o privire curioasă. Unde naiba sunt???

Spațiul e îngust și oricât aș vrea să nu-mi fie teamă, ei bine, îmi este! Recunosc… sunt puțin speriată și poate puțin claustrofobică… mă uit cu atenție în jur în timp ce inima e gata să o ia razna. Respir din ce în ce mai greu. Uff, acum ar merge încă o degustare de vin! Totul e de sticlă, dar neregulat. Îmi vine o idee: privesc în sus. Nu se poate!

Îmi dau seama unde sunt… și clar nu e de bine. E o clepsidră. Cât de ironic poate fi asta? Eu, care nu cred în existența vreunei puteri a timpului, sunt captiva unui instrument de-al lui! Încep să râd nervos. Ori eu înnebunesc, ori asta va deveni aventura vieții mele.

Clepsidră de Zamfir Cezara-Simona

Așa subit începe să curgă nisip fin și strălucitor peste mine. Mă simt ca o prințesă care se droghează pentru prima dată. Printr-o singură clipire dispar blugii și tricoul și mă surprind îmbrăcată într-o rochie din mătase roșie. Imediat apar mănușile și niște pantofi cam fițoși pentru gusturile mele, dar nu pot comenta. Clar ăsta e un vis ciudat! Praful de nisip îmi gâdilă pielea în timp ce eu dansez ca o nebună prin ploaia sclipicioasă. Încep să strănut. Până la urmă se pare că prințesa nu e atât de familiarizată cu toată tevatura asta. Trebuie să îndure ceva dificultăți dacă vrea să fie ceva memorabil deși mă îndoiesc că ei chiar îi pasă de asta…

Ceva se întâmplă…un fel de cutremur. Cad și mă scufund în nisip. Ies rapid la suprafață și mă uit în jur. În afara clepsidrei e un chip. Nu pot să îmi dau seama cine e, dar aud o voce cunoscută:

-O prințesă ca tine ar trebui ținută numai în afara timpului numai ca el să nu te atingă. Aș deveni gelos, l-aș omorî dacă mi-ai cere asta.

Precum spuneam mai sus, dramă. Cam la asta se rezumă totul. Încep să zâmbesc ironic. Tipic mie, nu mă pot abține să nu comentez:

-Și eu care credeam că visez…fir-ar! Probabil sunt o comoară, de neatins, zici? Eu dacă mă ating se pune?

Râde. Cunosc vocea asta. Ce caută el în fantezia mea???

Privirea mea devine aspră. Nu mi se mai pare amuzant deloc. Vreau să mă trezesc. Închid ochii și strâng pumnii. Fără efect… îi deschid în același decor… același el, acolo, dincolo de sticlă privind curios.

-Credeai că poți scăpa? Ntz! Ești captivă. Captiva mea.

-Ce romantic sună! Aproape m-am îndrăgostit de vocea ta… ce-ai spune dacă m-ai lăsa să te ating? Sau visul ăsta își va pierde din mister dacă îmi dai drumul?

-Nimeni nu te poate elibera. Nici tu, nici măcar eu. E pedeapsa pe care ți-ai stabilit-o singură când ai decis să nu mai crezi în timp, în nimic.

Vocea lui pare gravă. Ar cam fi cazul să renunț la ironie, să fiu mai serioasă, dar nu pot. Mă amuză situația prea tare!

Mă așez în nisip și aștept. Nici eu nu știu ce, dar oricum nu am ce face altceva. Îmi amintesc zecile de seri pierdute prin margini de oraș privind stelele. Era ceva aproape romantic, era drogul meu.

Închid ochii și visez. Simt fiori în tot trupul. E ca electricitatea. Cu fiecare secundă, devin mai intenși, mai reci. Încep să tremur. Simt o atingere fină pe gât. Tresar. Deschid ochii. Mă ustură fața de la o lumină puternică. Ochii mei recunosc peisajul și brusc simt lipsa celui de dinainte. Sunt din nou pe balcon iar lângă mine e el. Zâmbește.  Fără motiv mă ridic și îl strâng în brațe apoi cad.

-Asta e tot ce îmi amintesc. Restul… e mister.

O zic pe un ton jovial. Adevărul e că nici nu-mi trebuie alte detalii. E perfect așa cum e visul ăsta, dacă într-adevăr a fost un vis. Ochii îmi sclipesc ciudat.

Persoana din fața mea e confuză. Mă privește fără nici o expresie pe față. Nu simt nevoia să ofer alte explicații. Mă uit pe masa din fața mea. Numele meu figurează acolo, pe o listă. Iau un pix și îl tai apoi mă ridic și plec. Privesc pe furiș în urma mea. Femeia aia încă e fără expresie… bun, îmi fac o ieșire teatrală.

În spatele meu se închide o ușă cu zgomot. Cabinet medical scrie, eu chicotesc și mă îndepărtez încet.

Zamfir Cezara-Simona


Studenta
Iaşi

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)
Clepsidră, 8.5 out of 10 based on 2 ratings