1.

Presiune, presiune, presiune… . Capul meu. Auu, capul meu. Toate sunetele, cât de mici şi insignifiante ar fi tot se răstoarnă ȋn capul meu. Cred că aud şi materia aceea mică de praf când se plimbă prin aer. Este ceva ȋngrozitor, inimaginabil. Acestea deja nu mai sunt doar emoţii. Au trecut la alt nivel. Oare toţi au trecut prin aşa ceva sau eu sunt un emotiv la apogeu?!
Una, două, trei… hmm. Da… patru săptămâni. O lună deci. O lună de când tremur ca un cutremur sub cearceafuri şi nu mă gândesc decât la afuristul ăsta de examen care mă ȋnghite ȋncetul cu ȋncetul.
Azi e duminică. Deci mâine e luni. Ȋn concluzie sunt mort. Dacă nu ȋmi pică Bacovia s-a zis cu viaţa mea. Vorba unui mare artist român sau mai bine spus rrom. Citez versul: „Oh, viaţa mea!”
Nu ştiu ce fac colegii mei sau celelalte câteva milioane de adolescenţi la ora trei din noapte, ȋnsă eu cert nu pot să dorm şi nici nu cred că o să se ȋntâmple asta prea curând. Nu este un lucru tocmai recomandat pentru o minte care trebuie odihnită, ȋn curând ea fiind stoarsă şi de cea mai mică picătură de informaţii şi de inspiraţie, fiindcă la română ai nevoie şi de inspiraţie.
Parcă văd tavanul ȋn intuneric. Până acum nu ştiam că pot face chestia asta. Oare mama o fi vazut că am rupt mânerul uşii de la maşina de spălat? Mmm.. nu cred. N-are cum. Dar sigur o să vadă ȋn curând. Al naibii câine chelacăie ȋntr-una, n-am mai ȋntalnit creatură ca asta. Cine ştie unde şi-o mai fi prins capul. E nebun câinele ăsta. I-am spus mătuşii treaba asta de când l-a proţăpit pe lângă casă. Dar nu, că nu. Că face treabă… . Până acum nu l-am văzut făcând nimic. Cred că este ȋn concediu. Hai că s-a oprit nemernicia de jogardea. Ȋn sfârşit. Parcă e linişte acum. Nuu… m-am ȋnşelat. Ce-o ticăi aşa pe hol? Credeam că nu mai merge vechiul ceas. Spunea mama că la dus ȋn magazie. El să fie oare? Nu, nu… n-are rost să mă ridic. Dar cu siguranţă se aude un ceas de perete pe hol. Ticăitul ăla supărător. Ca o picătură de apă ce pică ȋntr-o chiuvetă. Ȋntr-una şi ȋntr-una. Doamne te rog salvează-mă! Te rog dă-mi somn. Fă-mă să ȋnchid ochii şi mintea.
Firar să fie. Unde mi-oi fi pus buletinul. Că nu mai ştiu de el. Am zis că ȋl caut azi. De zis am zis, de făcut, n-am facut. La naiba. Sper să am timp mâine dimineaţă să ȋl caut. Poate e bun şi certificatul de naştere, că buletinul de ceva vreme… tare nu l-am mai vazut. Şi nu m-aş mira mâine să dea beleaua peste mine. Ce cald ţine pilota asta. Trebuie să scot un picior afară. Bun… şi acelălalt picior. Ceas blestemat! Ceas blestemat!
Şi uite aşa se face cinci dimineaţa. Iar eu nu am ȋnchis un ochi. Deci vă daţi seama ce soartă am peste câteva ore. Dacă vor mai fi ăi alea.
Adevărul este că emoţii aşa, rar ai ȋn viaţă. E ca şi atunci când ai dat primul pumn ȋn faţă cuiva şi adrenalina era gata, gata să ȋţi spargă inima ȋn piept, nu alta. Sau ca primul furtişag, situaţie din care nu mai scapi decât cu minciuna, iar acea minciună se adânceşte tot mai mult devenind fără capăt şi crezând chiar tu ȋn ea. Aşa de mult fiind dezvoltata. Sentimente unice, nu joaca de copii.

2.

30 septembrie. Dimineaţă. Soarele calduţ bate prin geam şi ȋmi ȋncălzeşte fruntea atât de bine. Nu mă arde cu puterea aceea pe care o avea astă vară. Ochii ȋmi sunt scăldaţi ăn lumină. Mă inundă o stare de bună dispoziţie. Ştiu, de fapt sunt sigur că ziua ce urmează să ȋnceapă va fi o zi bună. Astăzi este ultima zi când mă trezesc ȋn aceste aşternuturi. De ce? Pentru că am intrat la facultaaate!
Bagaje! Da… este timpul ȋmpachetatului. Un geamantan imens aşteaptă să fie folosit. Nu ştiu de unde l-a adus tata. O să ȋmi ȋncapă toată casa ȋn el.
Stau eu frumos şi mă gândesc. Ȋnainte să pun mâna la treabă. Mă gândesc la anii ce au trecut. La anii de liceu. Şi cât de mult m-au exasperat aceşti ani. Se spune că sunt cei mai frumoşi ani. Dar nu şi atunci când ambii părinţi ȋţi sunt profesori, unul dintre ei chiar diriginte. Să nu mai pun la socoteală bunica, care şi ea este cadru didactic. Deci vă puteţi imagina cât a trebuit eu să ȋndur. O infinitate de restricţii, o mulţime de pedepse şi foarte multă libertate care nu mi-a fost acordată. Aşa cum trebuie să acorzi unui adolescent. Cu toate acestea nu mi-a plăcut niciodată cartea. Dumnezeu ştie cum, de fapt nici nu mai mă interesează, cert este că am luat bacalaureatul şi acum sunt student. Student la Transilvania.

3.

161, 162… 165, 166, 167. Hiuu ! Nu cred că le-am numărat bine. Dar cam atâtea trepte am urcat. Atâtea o să urc sau să cobor ȋn fiecare zi. Şi totuşi iubesc sportul acesta. Ȋn sfârşit liber. Simt libertatea, o miros, o adulmec şi mă cuprinde şi ea pe mine.
Universitatea este foarte frumoasă, complexul studentesc la fel şi el. Totul este aranjat frumos pe una din cele câteva coline din Braşov. Seara se vede luminat deasupra căminelor: Complex Colina. Oraşul nu cred că mai are rost să spun cum se vede de sus. După ce că Braşovul este un oraş splendid, priveliştea de la etajul şase este uluitoare. Mai ales noaptea când totul este luminat. Abia aştept să vad cum o să arate oraşul iarna, animat de luminiţe.
Şi totuşi au trecut aproape două luni de zile de când sunt aici şi nimic din ceea ce voiam să fie nu este cum mă aşteptam. Credeam că o să fie distracţii după distracţii. Ȋnsa ai mei din nou mi-au tăiat aripile licitând pentru supravieţuriea mea cu o suma săptămânală atât de modică ȋncât abia pot ieşi o dată pe săptămână să mă răcoresc cu o bere, două. Cursurile sunt atât de interminabile, temele şi proiectele kilometrice de asemenea.
Când eşti dezlegat de nişte cătuşe, o să ȋţi dai seama până la urmă că vei fi legat de ceva şi mai rău. Aşa o să fie şi viaţa mea ȋn continuare, o să cred că scap de facultate şi acesta va fi sfârşitul. Că responsabilităţile se vor termina, că voi avea o slujbă şi mă voi limita la atât. Dar lucrurile nu vor sta niciodată ȋn felul acesta. Viaţa le aranjează cum ştie ea, nu cum vrem noi. Deci o să trăiesc mereu cu iluzia de libertate.
Oricât am vrea noi să nu fie aşa, libertatea chiar este doar o iluzie. Ne este mai greu să recunoaştem, dar până la urmă recunoaştem.

De Coman Florin- Marius