Coma

Era ceva în apă. Olivia ţi-a pus ceva în apă. Te uiţi la ea. Îţi surâde blajin. “Tudor, dragule, s-a întâmplat ceva?” o auzi ca printr-un perete de sticlă. Căţeaua dracu’!

Era o zi de vară. Aţi intrat într-un local. Jaful vă ieşise. Erati fericiţi. I-ai cerut chelnerului doar un pahar cu apă. Te-ai dus la toaletă. Ar fi trebuit s-o omori atunci când aveai ocazia. În seara aceea, în puţul liftului, când urca pe sfoară. Ar fi trebuit să tai frânghia. Ştiai că jaful n-o să vă satisfacă setea de bani. Amândoi sunteţi prea lacomi.

Te prăbuşeşti încet. Aluneci. Cazi pe parchetul tocit. Dai ochii peste cap. Mori.

Deschizi ochii. Îţi ninge peste gene. Ninge alb, ninge des. Un câmp de zăpadă murdar. Zaci întins pe spate, ca şi cum ai vrea să faci îngeraşi de zăpadă. Dar nu vrei. Eşti gol. Dezbrăcat. Te ridici în coate, apoi în picioare. În depărtare, un conac megalitic. Faci un pas înspre conac – talpa goală ţi se afundă în zloata cenuşie. Mai faci un pas. E frig.

Pe măsură ce avansezi, conacul prinde din ce în ce mai multă substanţă. Ajungi la intrare, sui uşor şi amorţit treptele din marmură vânoasă şi ajungi în faţa uşii masive de abanos. Baţi în uşi cu pumnii tăi necrozaţi. Preţ de o clipire de gene, uşa masivă se deschde, glisând silenţios în perete. În prag, apare dintr-un fald de umbră o fată albă ca neaua. Ochi mari, irizaţi, părul brun şi volubil, buzele oţel incandescent. Ţine privirea în pământ. Într-o clipă, înţelege totul. “Vino.” şi te ia de mână, trăgându-te înăuntrul viscerelor conacului.

Toată zidirea e alcătuită dintr-un coridor lung care dă spre camerele laterale. Uşile camerelor cavernoase sunt toate date de perete. Fata mai mult te târăşte  decât te conduce. În dreapta, titanul Uranus-cel-bărbos o siluieşte pe Gaia-mama-pământului pe un pat de nori, făurind cu urlet şi scrâşnet de dinţi o curajoasă lume nouă. Post-imagini îţi rămân multă vreme pe retină. În stânga, o înmormântare. Un sicriu deschis şi un public care se uită ca la spectacol. Din burta moartei tolănite în sicriu iese o fetiţă care îşi înfige gingiile în beregata celui mai apropiat om. Acesta râde amuzat. Râsul îi este însă curmat de şuvoiul de sânge care-i inundă gâtul. În dreapta, o nuntă. Mirele este aplecat cu capul sub rochia miresei, căutând jartiera cu dinţii, pentru ca apoi s-o arunce în mulţimea de burlaci îngrămădiţi în spatele lui. Întrevezi prin uşa deschisă roboţi metalici, mlădioşi în fracuri şi rochii flamboaiante cum valsează pe “Sonata lunii”. În stânga, o licitaţie publică. O duzină de bătrâni sunt expuşi pentru a fi cumpăraţi drept servitori sau animale de companie. Centenarii sunt cei mai râvniți. În dreapta, o cameră de gazare. Un bărbat chel are steaua lui David decupată de pe scalp şi cusută pe piept. Ochii unei fetiţe sunt înlocuiţi cu două monezi de aur însângerat. Cyclon B-ul iese prin uşa întredeschisă.

Deschizi ochii. Te afli într-un pat nupţial în formă de inimă pulsândă. Fata cu buzele de oţel incandescent stă aplecată deasupra ta. Bazinul ei e lipit de al tău. Îţi şopteşte numele, care iese ca un şuier printre buzele ei topite. Şi le apropie de ale tale. Încerci s-o opreşti… Voluptuos. Excitant. Arde ca dracu’.

Coma este o formă de nemurire…

Te trezeşti strigând. Eşti pe un pat de spital, într-o cameră goală. Aparatul greoi de lângă tine începe să ţipe înfricoşat. Te linişteşti. Se linişteşte şi aparatul. Te aştepţi la Olivia. Dar ea nu e niciunde.

Pe noptiera de lângă tine e un pahar cu apă. Apa e o idee tulbure. E şi un bilet. Îl ridici în lumină şi citeşti. ”Acum, sau mai târziu?”

De Daniel Pandele