Pelegrinul

Am obosit visând o nouă dimineaţă,
De prea mult cer sub pleoape privirile mă dor,
Şi-n jur, cât vezi cu ochii, pământu-i plin de ape,
Vâslesc mereu spre ţărmul scăldat în mări de dor

Şi tind cu mâna stângă s-ating al tău obraz,
‘năsprit acum de plânsul ce-l simt vuind în mine.
Şi-ncet, prin bezna densă, încerc să trec calvarul
Şi îngânând un cântec, un fulger cade-n gând…

Şi plâng şi mă apropii de-un vis, de-o plăsmuire
Şi pasul mi-e potrivnic, mă zbat dar în zadar,
Te văd acum în fumul suind din noaptea-adâncă
Şi-ntr-un vârtej de vise, rătăcitor, dispari…

Monica Geleţu

Mă doare amintirea acelor nopţi cu lună,
Mă dor atâtea file ce-am smuls din calendar
Când numai pasul tău şi numai al tău nume
Mă fac în astă lume să tremur, să tresar.

E-n mine numai noapte şi totul se destramă,
Mă mir că sunt aievea când tu departe eşti
Şi-mi vine-n minte-o seară născută-n ceas de vară
Când liniştea măreaţă se-nalţă-n univers…

Şi singură-n lumina albastră din perete
Mă pierd în amintire ca-ntr-un imens ocean
De gânduri, de ispite, de vise şi speranţe,
De seri înmiresmate şi de păduri ce ard.

Te simt ca pe o vară toridă-n al meu suflet
Sau ca pe-o iarnă grea uitată-acum de timp
Când îngerii plutesc în zbor deasupra noastră
Ningând fără de preget cu aripi de brocart.

Şi din trecut spre mine o mână se întinde,
Privirea ta mă cheamă, hipnotic strălucind
Şi-mi cresc în suflet albe petale de lumină
Când mă priveşti zâmbind, de dincolo de timp…

E prea mult cer în suflet şi prea înalt zenitul,
E visul prea departe, pe-o margine de stea,
Ating nemărginirea cu gândul, preţ de-o clipă
Şi ţin chiar depărtarea o clipă-n palma mea.

M-apropii c-o tăcere de-a visului culoare –
M-absoarbe acea chemare spre-o blondă-albastră zare,
Te văd acum aievea, desculţ pe-o stea de mare
Călătorind pe valul ce suie înspre cer…

Eşti doar un pelegrin în al meu suflet astăzi,
Ce negăsindu-şi locul pe pământ sau cer,
Hoinar rămâne-n veci, încătuşat în plânsul
De-a nu fi altceva decât un biet stingher…

Am obosit visând o nouă primăvară
De mult prea grea lumină sufletul mi-e plin,
Alerg pe-un câmp cu flori prefigurând zenitul
Şi-o ploaie de aur, parcă, îmbracă-al meu destin.

Cândva vei poposi în poarta de iubire
Şi roua ochilor setos îţi voi sorbi,
Curmat va fi atunci tot dorul din privire
Când ochii-ţi într-ai mei s-or odihni.

Mă doare acest vis, atât de-adânc şi tainic,
Cum doare floarea smulsă din pământ
Şi aşteptarea-aceasta care ne desparte
Unindu-ne-ntr-un freamăt ca un cânt.

Mă caţăr pe o scară de vise şi lumină
S-ajung la tine dor de neînfrânt,
În tine, regăsită nemurire,
M-aplec adânc cu fruntea în Cuvânt.

Monica Geleţu

asistent medical
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.5/10 (12 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +10 (from 12 votes)
Pelegrinul, 8.5 out of 10 based on 12 ratings