Jurnal

Jurnalul unui mort: Unde-s îngerii?

Îngerii chiar există! I-am văzut eu! O lumină albă ce completa un cer negru şi fără de nori. Încerc să îi ating, să mă conving că sunt reali. Întind mâna stângă şi au! Realizez că mă doare. Nu aud nimic şi parcă totul e în ceaţă. Vomit şi îmi dau seama că sunt întins pe asphalt şi că îmi revine auzul. Întâi un ţiuit puternic, îmi vâjâie urechile şi timpanele îmi sunt sparte de cacofonia de glasuri şi claxoane. Aud totul foarte clar, violent acum. Încerc din nou să mişc mâna şi din nou nu pot.Sunt întins şi rănit, o realitate pe care cineva de lângă mine încearcă să o strice, strigând după o ambulanţă. Ce rost are să strigi când ea vine dacă o chemi prin telefon? Pufnesc şi gust un pic din propria voma pe care o scuip instinctiv afară. Bine că măcar gura mă ascultă!

Încerc să îmi mişc mâna dreaptă pe care o observ în câmpul vizual. Pare că sunt culcat cu capul pe ea. O văd cum pleacă de sub capul meu şi se întinde aşa, alandala pe şosea fără o direcţie anume. Nici ea nu răspunde la comenzi. De fapt nu o mai simt deloc. Dacă nu aş vedea bucata inertă de carne sub mine nici nu aş şti că o mai am.

În jurul meu toată lumea ţipă şi se aude o sirenă. Pe mine mă doare capul. Oare de ce sirena aia trebuie să sune aşa de tare? Ca un tunet îmi năvăleşte în minte sunetul tare şi abrupt al bucăţii de plastic. Sunt înconjurat de mai multe picioare portocalii şi de o pereche de gambe fine. Admir gambele. Ce epilate sunt! Şi ce idiot sunt eu! Mai am un pic şi mor iar eu mă gândesc la gambele din faţa mea! Un gând îmi izbeşte fulgerător pereţii minţii şi dă să iasă afară: doctoriţa! Unde e doctoriţa? Toată viaţa mi-am dorit să fiu tratat de doctoriţă, nu de doctor! De o ea! Cineva mă întoarce cu faţa în sus şi nu mai văd nimic. Concertul de lumini din jurul meu ma orbeşte. Încerc să articulez ceva dar gura nu mă mai ascultă. Observ cum trei patru medici se agită în jurul meu, vorbesc cu mine, dar nu-i aud şi nici nu pot să le răspund. Dau din nou să vorbesc dar parcă nu mai am corzi vocale. Mă dor toate de parcă aş fi fost lovit de un camion. Realizez ironia glumei: eu chiar am fost lovit de un camion! Muschii încearcă un spasm de râs dar pieptul rămâne imobil de parcă o placă de greutate s-a aşezat pe el, şi nu se întâmplă nimic.

În ochi îmi intră un lichid şi mă ustură. Cineva mă şterge şi parcă apuc din nou să văd un deget roşu cum se depărtează de pe faţa mea. Mă fulgeră şi alte întrebări: Ăla o fi sânge? Ăla o fi sângele meu? Nu îmi amintesc să mă fi înţepat undeva! Ce ciudat!

Un grup de braţe mă urcă pe targă. Capul îmi bălăngăne pentru o secundă înainte ca o altă pereche de palme, mai fine de această dată, să mi-l ţină drept. Recunosc că sunt palmele aceluiaşi trup cu gambele. Nu prea zăresc faţa din cauza sânilor. O pereche de dealuri proeminente ce stau aşezate între ochii mei şi realitatea cruntă sau frumoasă a feţei. Mă pierd pentru o secundă, acolo pe targa aia nenorocită. Privirea mi se limpezeşte deodată si parca zbor, zbor spre norii aceia inexistenţi ce nu-i vedeam în momentul imactului. Gata! Aşa! Sunt cu îngerii acum. Privesc în jos şi mă ia ameţeala. Cad. Intru cu un trosnet sec în trupul chinuit de răni şi durere. Încă nu s-a terminat. Încă nu au apărut îngerii.

Sunt aşezat pe targă şi, cu un hop, suit într-o ceea ce cred eu a fi ambulanţă. Nu aud altceva decât sirene. Blestematele de sirene! Şi nu văd altceva decât un perete mare şi alb. Oare unde o fi doctoriţa? Ciudat iarăşi că nu îmi amintesc de mama, tată, iubită; stai un pic! Eu nu am iubită! Unde or fi gambele alea frumoase, epilate şi palmele alea fine?

Drumul începe, maşina cotind brusc când la stânga cînd la dreapta. Încerc sa îl memorez. De parcă ar avea vreun rost! Pufnesc din nou şi, deşi văd agitaţie în jurul meu, se face linişte!  Sunt într-o cuşcă de sticlă de unde urmăresc spectacolul vieţii ce încearcă să mă salveze de moarte. Moarte. Ce cuvânt înfricoşător o dată! Acum nu îmi mai spune nimic.

Deschid ochii ca să văd o lumină puternică cum îmi arde trupul. Durerea acţionează ca un vierme. Creşte în interiorul meu. Începe din zona stomacului şi se răspândeşte radiant. Cu furnicături, simt cum pielea parcă începe să se trezească la viaţă şi arde. Cineva îmi loveşte cu un ciocan plămânii, inima mi-e prinsă într-o menghină şi picioarele îmi iau foc! Mă doare şi îmi vine să ţip dar gura nu mă ascultă. Mă mişc dar numai în interior pentru că în loc de membre, am lut ataşat de corpul meu. ,,Pleacă durere!” urlă gândurile mele. Ochii văd numai sânge. E o certitudine. Realizez stupiditatea unui vers modern: ,,Durerea trebuie să doară!”. Dar doare prea tare! Creierul mi se lichefiaza intr-un incendiu ce arde peretii minţii şi mă face sa regret că doare. Reuşesc să deschid ochii, ca să văd cum o palmă mi-i închide la loc. Auzul funţionează deodată foarte bine, destul ca să aud urmatoarea propoziţie, ca o sentinţă: ,,Ora decesului…!”.

Vreau să ţip, să mă zbat în timp ce sunt purtat pe targă spre o cameră întunecată. Vreau să mă răscol împotriva tuturor doctorilor din lumea asta! Şi a doctoriţei! Mai ales a ei! Nu mi-a luat mult să inşeleg că vocea cu sentinşa şi palmele cu executatul au fost ale ei. O urăsc rece acum. Nu vreau să ajung aici! Eu vreau să mai trăiesc! Aici e rece! Deschid din nou ochii numai bine ca să văd tipul în halat şi simt mirosul de formaldehidă. Văd din nou palma cum îmi închid ochii la loc. Aud din nou ,,Ora decesului…” Eu nu vreau să mor! Mă doare! Nu vreau să mă doară! Ce prostie! Cică când mori nu mai simţi nimic! Eu simt TOTUL! Şi mă doare! Vreau să mor! Să nu mă mai doară! Vreau să vină îngerii să mă mângâie. Să mă ducă la loc plin de soare şi verdeaţă. Dar nu vine nimeni, nu văd nimic. Unde-s, mă întreb livid şi la limita nebuniei, dorindu-mi scăparea, unde-s îngerii?

Jurnalul unui mort: Unde-i Moartea?

Mă pufneşte râsul când văd cum sunt îmbrăcat! Familia mi-a ales un costum ponosit şi mai mare cu un număr din material de polistiren, care mă mănâncă. Ah, ce n-aş da să mă pot mişca acum, să mă scarpin! Cred că am căpătat pace în timp ce mă uit la imaginea proirctată de oglinda de deasupra mea. Sunt în camera coşciugelor. Sau, cel puţin, aşa cred. Mai avea tâmplarul ceva de aranjat le coşciugul meu aşa că, momentan, îl ocup pe al altuia. Ce tare!

Nu am altceva de făcut decât să mă privesc în oglindă. Oare la ce o fi trebuit oglindă în camera coşciugelor?  Ciudat că nu mi-e foame. Stau de vreo trei zile în aceeaşi poziţie şi nici nu mi-e foame, nici nu am amorţit. Doar pielea mă mănâncă din cauza costumului ăsta ieftin. Nu ştiu de ce toată lumea condamnă sicriele. Ăsta în care stau acum e foarte confortabil. Îmi privesc pantofii în oglindă. Sunt de lac. Material prost. Şi incomozi. Dacă aş schimba ceva, clar ar fi ţinuta. Eu aş fi preferat o maletă, un pulover ceva, o pereche de blugi clasici şi da, clar nu aş uita proprii mei tenişi. Cea mai confortabilă pereche de încălţăminte din lume! Ce dacă sunt jerpeliţi? Măcar sunt confortabili! Mă pufneşte râsul când îmi aduc aminte de un banc. Încerc să mi-l amintesc în întregime că doar am timp: ,,Cică a murit un tip. Văduva nu prea îl iubea aşa că a decis să investească minimum în înmormântarea fostului soţ. Aşa se face că îl îmbracă pe tip cu un trening în loc de costum şi cu o pereche de adidaşi în loc de pantofi. Vine şi ziua conducerii pe ultimul drum. Tipul, aşezat frumos în sicriu, şi din urmă femeia îl plângea: ,,Bărbate un’ te duci bărbate… că te-am iubit bărbate…” la care, tipul din sicriu se ridică în capul oaselor şi zice: ,,La fotbal femeie! Că la cum m-ai îmbrăcat… în rai nu prea am şanse să intru!”.

Tare nu? Râd de mă prăpădesc. Vine tâmplarul şi cu încă un tip şi mă muta în propriul meu sicriu. Nu îmi place. Celălalt era mai confortabil. Îmi pune şi o căciulă veche alături. Mă enervează căciula că miroase a naftalină. Nici măcar nu e din blană de oaie adevărată! E imitaţie!

Ajung acasă unde ochii mi se umezesc totuşi. Câtă durere pe faţa celor de acolo! Realizez ce am făcut. Am rupt vraja unei existenţe minunate alături de cei dragi pentru a mă refugia într-un sicriul ieftin îmbrăcat în costumul acela ponosit. Îmi vine să intru în pământ de ruşine. Îl văd şi pe camionagiu, palid, încearcă să îşi repare greşeala. El e cel ce m-a lovit. Mă uit la el şi îl iert din priviri. Cred că ar intra el în pământ în locul meu! Stau şi gândesc un pic. Mi-ar conveni situaţia! Ce cinic sunt! Nici măcar pe patul de moarte nu am şi eu un pic de bunătate!

Începe slujba, preotul cântă iar un unchi a adus fanfară. De ce o fi adus fanfară? Eu urăsc fanfarele! Poate aşa îşi arată el afecţiunea faţă de mine! Ce drăguţ…! Inima mi se încălzeşte şi accept omagiul. În biserică nu am putut respira. Cald, înghesuială, şi mult fum de la lumânări. Prea mult fum. Prea multe lumânări!

Mă mută afară. Cică miros greu! Nu-mi pasă. Aer curat! Aşa e mai bine! Mă relaxes în linşte în timp ce înăuntru rudele îmi plâng timpuria dispariţie. Urmează drumul spre cimitir. Ultimul drum. De unde or şti ei că e ultimul? Oare chiar nu mai e nimic după? Nimic, nimic? Poate mai e un drum… Cine ştie?

Fanfara cântă, mama plânge, preotul cantează nişte rugăciuni, sor-mea ţipă iar frati-miu mă ţine de mână, împietrit de durere. Aş vrea să îi alin pe toţi. Dar eu sunt în coşciug. Eu am fost lovit de camion, nu ei. Nu înţeleg de ce plâng.

Vine şi momentul puţin aşteptat. Mă pogoară în groapă. Îmi pun capacul. Groparii aruncă pământ peste mine în timp ce mama suspină într-un colţ. Pleacă. Groparii aruncă în continuare pământ spunând glume pe care nu le mai ţin minte. Oricum nu îmi mai arde de bancuri ştiind că voi rămâne singur. Am avut parte de o înmormântare frumoasă. Ciudat e că, cu tot tumultul, pe mine mă interesa cine o fi condus dricul. Chiar, cine o fi condus dricul?

Nu se mai aude nimic. E linişte. Şi întuneric. Parcă îmi place. Cred că groparii au terminat de acum. Cred că au trecut anii. Sau poate clipe. Îmi vine să închid ochii, să adorm. Oare ce o fi cu oboseala asta? Nu am făcut nimic de o săptămână cel puţin. Tot am stat. Cred că de la lipsa de pofta de mâncare mi se trage!

Stai un pic! AUD UN PÂRÂIT! Ceva se întâmplă! Parcă groparii puseseră pod! Oare şi-au dat seama că sunt viu şi vin să mă dezgroape? Ce tare! Nu, nu e niciun gropar! Văd cum, printr-o crăpătură, se strecoară pământul înăuntru! Ce sacrilegiu! Să supravieţuieşti unei izbituri de camion şi să mori îngropat! Îmi aduc aminte că, se zicea că în sicriu nu este oxigen. Încep să mă sufoc. Şi râd de absurdul situaţiei. Stau probabil de o sută de ani în sicriul ăsta şi taman acum am impresia că nu am oxigen. Pământul mă cuprinde si nu mai am chef de râs. Simt o îmbrăţişare rece ce îmi cuprinde spatele şi o pereche de gheare cum îmi sfâşie pieptul. Creierul meu atât mai e în stare să îmi zică: ,,Moartea! Vine moartea!” Lupt să o alung în timp ce ţărâna îmi ajunge la bărbie. Pleacă. Acum vreau să dau pământul la o parte dar îmi amintesc că membrele nu mă mai ascultă de mult. Încerc să trag aer în piept dar e dificil de respirat sub pământ. Încerc să strig ajutor. Deschid gura dar nu scot niciun sunet. În schimb intră înauntru ţărâna. Gust pământul şi îmi doresc să se termine. Îmi doresc să vină moartea. Îmi doresc ca ghearele ei reci să mă înfăşoare. Îmi pare rău că am alungat-o.  Parcă era mai bine decât aşa. De ce oare nu apare niciodată nimic din ce cauţi? Unde-i liniştea? Unde-i odihna? Unde-i lipsa luptei? Unde-i moartea?

Jurnalul unui mort: Unde-i viaţa?

Nu mai am trupul de pe pământ. Am scăpat de el. Urc printre stele şi constant că sunt îmbrăcat în altfel de existenţă. Sunt unii care au înţeles reîncarnarea complet greşit! Eu abia acum am înţeles-o! Am părăsit carcasa aia imobilă şi puturoasă numită trup pământesc şi acum trăiesc în altă dimensiune. Dar sunt tot eu! Tot zâmbetul meu am, tot gândurile mele. Am aceleaşi ironii şi îmi vine să râd de soare! Ce mic pare! Miracolul creaţiei nu mi se mai pare acum deloc miracol. Mai degrabă universul, lumea ce o străbat, mai degrabă astea sunt minuni!

Realizez că nu zbor singur. Că sunt purtat. De braţ mă ţine unul la fel ca mine numai că mai înalt şi cu aripi. Nu mi se pare deloc nefiresc. Şi ce dacă are aripi? Noi, pământenii nu avem barbă? Conştient fiind de stupiditatea gestului duc totuşi mâna la faţă: spână şi curată ca a unui copil de şapte ani!

Zburăm sau plutim. Nu îmi dau seama. Nu prea are importanţă iar eu realizez câteva aspecte tehnice: nemaifiind în trup de om, mă bucur de privilegii cum ar fi lipsa respiratului şi gravitaţiei. Rezistenţa la foc şi temperaturi extreme. Cât am stat pe pământ am citit undeva că temperaturile în univers sunt insuportabile pentru corpul uman. Nemaiavând corp uman, nu trebuie să îmi mai fac griji.

Ajungem, sau aşa cred. Ce văd eu acum, nu se poate descrie, dar încerc pentru că noţiunile sunt aceleaşi, în principiu. De exemplu, acum intrăm pe ceea ce, la noi pe pământ, s-ar traduce a fi poartă. Dar ce poartă! Două bucăţi mari şi rotunde de materie, plasmă cred, ce se închid şi deschid. Dacă nu eşti din interior, atunci când pui mâna pe poartă, nu dai de nimic, ca şi cum ar fi spaţiu în continuare. Am încercat eu. Imitându-l pe Superman, pluteam cu braţul înainte fără să îmi pese de copilăria gestului meu. O luasem un pic înaintea tovarăşului meu de călătorie, aşa că m-am întors. Trecusem direct prin poartă. Pentru mine, în locul acela, nu era altceva decât univers, plasmă, ba mai avea şi câteva stele pe poarta respectivă. Stele mai mari ca Pământul.

Dar tovarăşul meu s-a oprit acolo ca şi cum ar fi fost un obstacol. Apoi a întins mâna şi a ţinut-o aşa, suspendată preţ de câteva secunde. Am observat cum universul începe să se mişte. Şi s-a deschis un hău luminos în faţa noastră. Îngerul m-a apucat şi m-a tras înăuntru. Poarta s-a închis în urma noastră şi brusc lumina s-a reglat şi am putut să văd. Ce am văzut acolo părea destul de normal: un oraş alb, înconjurat de ziduri albe şi cu străzi aurii. Contrast ce îl vezi şi pe pământ dar la o scară de un miliard de ori mai mică şi mai plată. Câtă tehnologie, şi ce amestec perfect între vechi şi nou! Îl întreb pe partenerul meu de ce oraşul are ziduri dacă are poarta aia superperformantă dar el nu-mi răspunde.

Începem să ne mişcăm prin oraş şi toată lumea se uită la mine. Are şi de ce. Sunt singurul care am pete negre pe haină. Restul au haine albe şi punct. Intrăm într-o clădire şi ne aşezăm la o coadă. Merge destul de repede: înaintea mea, toţi ca şi mine, intrau şi nu mai ieşeau. Îmi vine şi rândul meu. Observ că nu sunt aprozi, gardieni şi nici martori. Singurul indiciu că clădirea în care mă aflu e tribunal e un domn respectabil ce stă aşezat la un birou mai înalt decât restul sălii. Sala e mare. Mare, pustie şi albă. Oare alte culori nu s-or cunoaşte aici?

Începe procesul meu. Deodată lucrurile încep să se mişte. Sala se umple cu toate persoanele pe care le-am cunoscut. Judecătorul pune întrebările. Nu mă pot concentra dar îmi dau seama că nu am dus o viaţă bună deloc. Îmi vine să ţip de nervi. Cât de neimportante şi mici mi se par lucrurile de pe Terra în comparaţie cu ce e aici! Oare de ce insistă judecătorul pe momentul acela în care am putut să fac bine şi nu am făcut? Ah! A trecut la altceva! Am luat bani din sertarul mamei fără să-i spun. Dar era o copilărie încerc sa dau eu glas unui gând demult reprimat în subconştient numai că gura nu rosteşte nimic. Judecătorul îmi zice totuşi ca şi aceea se consideră greşeală. Greşelie, oricât de mari sau mici ar fi, se plătesc. Fie că sunt copilăroase fie că rămân în analele istoriei, fiecare primeşte osândă. Se pune în balanţă, într-o balanţă ADEVĂRATĂ,  lucrurile pe care le-am făcut. Cele bune, un sac mic, alb, uşor şi cele rele un sac mare, negru, greu şi care se tot mişca de parcă ar fi avut pe cineva în interiorul lui!

Sunt osândit la un infinit de suferinţă uşoară şi îngerul mă scoate pe o altă uşă. E trist. Nu mă opun. Ce rost ar avea? Unde aş fugi? Nu mai e tovarăşul amabil de drum, e un gardian sever. Ieşim din oraş. Mergem o vreme aşa, în tăcere. Apoi simt gândul îngerului cum îmi şopteşte uşor, în ureche: ,,Dacă ai fi avut aurul acela în mână!”. Stelele nu înţeleg metafora dar pe mine mă străpunge până la suflet. Ştiu la ce se referă. O bucată de aur care mi-a dat-o mama în copilărie. O rugăciune pe care am crezut-o, am învăţat-o, am repetat-o, întâi ca pe ceva real, apoi ca o litanie, după ca o poezie, în final de pe vârf de buze până nu am mai repetat-o deloc. Mă consideram prea mare. Acela era aurul pe care îl pierdusem. Acea rugăciune era simbolul curăţiei, inocenţei. Acea bucată de aur era simbolul unui copil ce credea în lumea de aici şi în puterea ei. Cu timpul, copilul a fost ucis, strivit, îngropat de adultul cinic şi speculant ce am devenit cu anii. Şi culmea, ştiam! În momentul în care am decis să nu mai zic rugăciunea, ştiam că am pierdut ceva, dar nu am dat atenţie. Am pierdut un detaliu care l-am considerat minor dar care acum mă costă! Acel detaliu minor mă costă veşnicia într-o locaţie prietenoasă unde aş fi fost tot timpul în vacanţă.

Ne-am oprit. Probabil că am ajuns, deşi nu văd nimic în jurul meu. Dar probabil că iar e o poartă din aia şmecheră. Nu e nimic şi, din întuneric, mai apare tot un înger. Tot cu aripi. Singura diferenţă e culoarea. Paznicul de până acum era alb, cel de acum e negru. Ne îndreptăm spre altă destinaţie eu şi noul meu prieten. De la o vreme constat că coborâm. Nu ştiu după ce îmi dau seama. După ce parcurgem o bucată de unvers abisal  zăresc ceva roşu spre portocaliu. O dungă vagă, dar reală.  Ne apropiem şi văd că sunt flăcări. Mă loveşte importanţa osândei dată acolo, sus. Voi fi condamnat la moarte prin flăcări. Încep să mă zbat, să tremur. Companionul meu mă ţine bine. Urlu. Vreau oraşul, vreau lumină! Unde e aurul pierdut? Unde sunt rugăciunile? Unde e amabilitatea şi promisiunea de libertate de jos? Unde sunt îngerii, zidul alb şi străzile aurii? Unde e judecătorul? Scrâşnesc din dinţi. Mă doare. Familiară, flacăra mă cuprinde. Mă arde dar nu mă consum. Trupul meu, ăla nou de mă mândream eu că e rezistent, chiar e rezistent! Realizez că voi fi blocat aici o VEŞNICIE. Regrete eterne scrie pe mormântul meu şi exact asta primesc acum! Regrete eterne! Că nu am făcut mai mult, că am aruncat ce am primit, că nu am dat importanţă! Unde e lumina? Unde e albul? Unde e bunătatea? Unde e viaţa?

De Popa Alexandru Emanuel