Era o iarnă geroasă. În șemineele din fiecare conac, limbile de foc jucau vesele, în timp ce stăpânii închinau un pahar de vin cu vecinii în fața focului, în cinstea sănătății și a belșugului.

Pătura de zăpadă groasă, sclipitoare, se întindea peste pământurile odată acoperite de verdeața smaraldie a ierbii. La geamul unui castel însingurat, marchizul privea însingurat, pierdut într-o reverie dulce, spre acele câmpii înlănțuite în mătasea albă. Era amețitoare, era magică tocmai pentru că îi amintea de timpul când o întâlnise pe femeia vieții lui. Părul de aur curgea pe umerii ei mici dar drepți în timp ce ochii ca două topaze îl sfredeleau fără milă

Stăteau, ca și alții în această perioadă, în fața șemineului, cu un pahar de vin în mână, sporovăind despre ce însemna viața pentru fiecare. Marchizul observase felul cum lichidul roșiatic părea a fi sângele ei, pornit de pe buzele pline ce se arcuiau frumos într-un zâmbet simplu dar sincer. Flăcările înseși păreau a juca în părul ei, iar în ochi dansa acea febră a fericirii pe care și el o cunoscuse alături de ea.

,,- Crezi în nemurire, Marcus?’’ întrebase ea după o lungă pauză.

,, – Nimic nu e nemuritor, să ști. Cel puțin așa am crezut eu întotdeauna. Fiecare frunză, fiecare pom, fiecare suflet omenesc se veștejește și până la urmă ajunge ce? un praf de cenușă bântuind prin tenebrele timpului…Nu, nu cred în nemurire.’’

Ochii ei îl priviseră ciudat, întrebător, parcă încercând să găsească motivul, rădăcina acestui pesimism atât de necaracteristic lui.

– Pictează-mă, Marcus. Ea nu privea înspre el, ci flăcările, parcă încercând să le cuprindă căldura, încercând să se contopească cu ele, să devină tot atât de vie și de trainică, tot atât de nemuritoare.

El nu obiectase. Începuse să picteze portretul, la început, doar pentru a satisface moftul tinerei femei, dar appoi, odată cu trecerea zilelor, o adevărată febră îl cuprinse pe Marcus. Începea să se lase prins în vârteul culorilor, în magia lor, de parcă ar fi știut că nu pentru mult timp avea să se mai bucure de prezența tinerei sale muze. Tabloul devenise obsesia lui, motivul său pentru a trăi.

Când în sfârșit tabloul fusese terminat, cei doi își uniseră degetele tacit, ca într-o promisiune. În timp ce el încă mai admira frumosul portret, ea se întoarse spre el.

– Tabloul acesta va fi nemuritor. Va fi, crede-mă!

El doar privise înspre ea și îi zâmbise, întipărindu-și în minte privirea ei plină de sperană și iubire, imortalizată și în propriul portret. Nu știuse că dimineața următoare nu avea să o mai găsească în conac. Plecase să-și salveze fratele de la eșafod, auzise Marcus luni mai târziu. Muriseră amândoi, o săptămână mai târziu după plecarea ei.

Ani de zile, el privise acel tablou, neștiind ce încerca să-i spună. Simțea privind acel tablou, că o părticică din ea rămăsese alături de el. În această dimineață de iarnă, la mulți ani după dispariția ei, Marcus își întoarse privirea de la peisajul de iarnă care parcă iar îl fermecase, împingându-l spre valea amintirilor dulci-amărui, privind pentru a mia oară portretul, la fel de unic și misterios, la fel de cald și primitor ca-n prima zi, când în fața lui, își ținuse de mână marea iubire, savurându-i ultimul zâmbet.

– Da, ai avut dreptate. Nemurirea există, scumpa mea…Nemurirea mea e în ochii tăi…doar în ochii tăi.

Își șterse lacrima ce se scurgea caldă pe obrazul lui, apoi ieși încet, răvășit din salonul rece, cuprins de răsuflarea de gheață a iernii.

De Alexandra